– O fi, mumă, o fi! …Că lumea a orbit şi nu prea mai vede ce ar trebui să vadă, iar ăi cu coarne îşi fac mendrele. Of, păcatele mele! Uite, mi s-au cam luat puterile şi n-am apucat nici măcar să mă spovedesc. Odată mă pomenesc aci, peste mine, cu moartea şi voi, cine ştie pe unde?!
– Mamă, iar începi? – a întrerupt-o Maria.
– Aşa e, mamaie, dumneata de moarte eşti? Stai să fac şi eu un copil, să-l creşti şi… Moartea?! De când te ştiu, tot cu moartea şi de murit, uite că…
– N-am murit că am avut şi eu socotelile mele.
– Ca să vezi! Te pomeneşti că ai socoti şi acum?
– Da sau ba, treaba e că s-au cam împuţinat zilelele. De-asta zic să vă arăt ţoalele, hainele cu care să mă îmbrăcaţi când o fi şi o fi. …Că trebuie să fie! Omul face ce face şi se duce la locul lui.
– Mamaie, nu auzi că am de gând să fac un copil?
– Aud fată, aud! Uite-o pe mumă-ta aci! Iar dacă o să mai am puteri…
Cu sau fără voia noastră, ea ne-a dus în camera dinspre drum. Nu mai intrasem acolo din anii liceului. Mă aşteptam să o găsesc la fel cum o ştiam. Nu a fost să fie. Pe masa de lângă fereastră, înghesuite unele peste altele, lumânări, străchini, ulcele… Apoi nişte ulcioare din lut ars şi smălţuit, toate de la olarii ce trecuseră prin faţa casei, în anii copilăriei mele. Lângă lumânări, tămâia şi căţuia. Pe pat, înşirate, parcă după un anume ritual, prosoape şi batiste.
– Ăstea mi le-am făcut singură, deşi, pe vremuri, le pregăteau femeile la priveghi, lângă capul mortului. Mai legau o lumânare, mai treceau lumea prin urechea acului… Mai puneau un ban şi iar o treceau… – ne-a zis mamaie, în timp ce ne-a arătat şi lumânarea, şi moneda, înfăşurate în colţurile opuse ale fiecărui prosop sau batistă. – S-au cam împuţinat oamenii! Pe-aci, pe lângă mine, am rămas aşa, singură cuc!
– Pupăză, mamaie! Pupăză! Nu de alta, dar cucă nu se poate! – am zâmbit eu, în ideea de a-i speria gândul de moarte şi a destinde atmosfera.
– Doamne, fată, năroadă te-a mai făcut mumă-ta!
– Ba nu, dumneata, că dumneata ai învăţat-o aşa!
– Gheorghe e de vină, că el a tot corconit-o şi a făcut din ea o limbută. Lasă că o să dau eu ochii de el, în curând, şi o să vadă ce nu a văzut, pe-aici, tot pământul! – s-a supărat ea, apoi s-a întors la toate cele întinse pe pat. Le-am aranjat… Parcă patruzeci şi patru ar trebui să fie… Asta dacă le-am cumpărat pe toate. Uite, că nu mai ţin minte! O să le mai număr încă o dată. Prosopul ăsta mare e pentru părinte, pentru popă, ăstălalt e pentru ţârcovnic. Să nu care cumva să le încurcaţi, că vă faceţi de râs în sat. Batistele se dau… Mde! O să le daţi şi voi la ăia care or mai fi atunci. Crucea de pus pe piept… Pe la oraş, aud că moare omul şi… gata, îl duce la groapă! O fi altfel. Pe-aici aşa s-a pomenit. Aşa mă ştiu şi… Lângă perete, uite cufărul cu hainele de moarte – ne-a arătat ea, în timp ce l-a deschis. – Asta e marama. Din borangic. Mie să nu-mi puneţi pe cap vreo basma înflorată, că mă fac de râs în drum spre Ăl de sus. Asta e cămaşa, aici, ne, zăvelca… Dacă mor pe timp de iarnă, am minteanul ăsta, ţesut de muma în război. Cu el m-am îmbrăcat în ziua când m-am măritat. În picioare… Fată, auzi, fie iarnă, fie vară, în picioare să îmi puneţi ghetele astea. Să nu-mi daţi altceva, că vă ştie lumea cu mine! Le am din tinereţe. Mi-era aşa de drag cu ele!… Le încălţam doar acolo, la oraş, în barieră. Dădeam jos opincile şi… Ne arătam şi noi cocoanelor. Şi, auziţi voi, ale focului… E, cocoane şi cocoane! Jos, sub ţoale, la fundul cufărului, o să mai găsiti ceva, dar nu vă arăt acum. O să vedeţi voi când m-aţi primeni de drum. Vouă vă dau cheile…
– Mamaie, mă faci să plâng!
– Da’ de ce, fată, că pe lumea asta sau ailaltă, tot aci sunt. Tu nu vezi că nici cerul nu poate fi făr’ de pământ?
– Da?! Păi, da! Adică… Aşa ziceam şi eu…
*
Am ieşit din cameră, tăcute. Pentru câteva momente, şi eu, şi Maria trăiam un soi de tristeţe. Doar bunica părea împăcată cu ea, cu lumea, cu divinitatea.
– Fă, mumă, auziţi voi, ar mai fi de zis cu pomana. Aud că ăştia, mai înstăriţi, de acum, cheamă pe unii de la nu ştiu ce prăvălii, de prin oraş, şi se ocupă ei de toate cele. Scot din casă mortul, plimbă mortul… Pe drum, la biserică… Vin cu pomana… Una, alta… Am auzit. N-am văzut, dar ce să zic? În ruptul capului, la mine să nu fie aşa. Lasă-i păcatelor că cine ştie cine or mai fi ăia? De unde să ştii că nu or fi niscai spurcaţi? De la cine mai ştie ce…, cu numai un ceas înainte plecaţi?! Se spurcă şi mortul, şi totul! De-aia spun: să pregătiţi voi! Întâi şi întâi, vă spălaţi, vă spovediţi, apoi, uite, aci, pe vatră sau sub perdeaua aia, afară, în curte… După cum o fi să fie vremea. Puneţi ceoanele ălea mari şi… Dacă o fi de post, de post să fie! Dacă… Că o să aveţi din ce! Alegeţi fasolea, o spălaţi din două trei ape şi… Mai luaţi seama la ăia care cioplesc crucea, le mai daţi câte un pahar… Numai să nu se îmbete că, ea, crucea, merge înainte. În timp ce fierbe, vă mai gândiţi la mine, la lume… E, dacă vă mai gândiţi, că aveţi şi voi pe ale voastre! …Fasole, la felul al doilea, că, la început, musai ciorba! Să tăiaţi o curcă, două, să nu vă zgârciţi, că de-aia le-am crescut! Să dea bine în clocot, să se umple de miros curtea. Cică sufletul mortului abia atunci se desfată! Când iese aburul din oală. La şase săptămâni, la parastasul ăl mare, musai varză! …Aveţi grijă, să o citească popa în cimitir, în faţa crucii, la capul mortului. Atunci mă satur eu, se satură şi viii, şi morţii. Şi auziţi voi: când faceţi ceva, să faceţi că vreţi să faceţi! Mumăăă, că pentru voi o faceţi!…
– Mamaie! Au intrat zilele în sac? – am strigat eu.
– Ho, otravo, că ar mai fi doar cu apele şi tămâiatul!
– Mai stai şi dumneata să mai treacă o vreme şi o să ne tot spui.
– Fă, ia vezi! Ăstea sunt rânduieli din rândul lumii, nu bazaconii cum crezi tu!
– Da! Adică nu… Mă rog, fie cum zici, că m-am zăpăcit şi eu.
*
Când mamaie ne-a mai slăbit cu obsesiile ei, am ieşit pe prispa casei. Avi stătea rezemat de pridvor şi privea spre pâlcul de pădure de pe coastă, în încercarea de a nu-şi asuma, fie şi numai la nivelul vorbelor, un posibil sfârşit.
– Hei, hoţule! Ai făcut cum ai făcut şi ai scăpat?! Trebuia să fi luat agenda şi să fi notat totul ca aia, pe vremuri, apoi: „Să trăiţi, am înţeles!“ Mamaie, cu siguranţă te-ar fi felicitat! Îţi dădea „Ordinul muncii“, clasa I. Apoi te punea în pomelnic. Că aşa îi zice ea ăluia ce nu-i iese din vorbă.
– Da, dar cine te mai căuta printe crengile cireşului ăla înfipt în buza dealului?!
– Ca să vezi, al focului! – vorba bunicii! – Şi m-ai găsit?
– Cum să nu?! Şi dacă n-aş fi vrut şi tot…
– Acolo, ca acolo, dar să mă fi văzut tu în dudul ăsta din colţul gardului… Ehe, minune mare! Eu, doar într-un maieu, tocmai spre vârful lui, mânjită peste tot… Buzele vineţi… Dudele negre, eu tuciurie… Numai ochii ce-mi mai sclipeau! …Iar mamaie cu o joardă, sub crengile copacului: „Dă-te, fă, moţato, jos, că mă ştie lumea cu mumă-ta!“ Pe lângă ea, nişte afurisite de raţe. Priveau chiorâş spre mine. Aşteptau. Când le aruncam şi lor câteva dude şi se nimerea ca vreuna să ajungă la mamaie între picioare, era mai ceva decât la circ. Se repezeau dintr-odată, toate… Iar mamaie, „uş! uş!, fir-aţi ale păcatelor să fiţi!“ Ele, ţopa, ţopa, toate după dude şi-i intrau sub fustă. Odată a nimerit acolo un blestemat de cocoş. Să mor de râs! …Că nu mai ştia ăla pe unde intrase… Iar mamaie, „uş! uş!“
– Îţi cam plăcea să o necăjeşti?!…
– E, şi cu tine, mă jucam şi eu cu ea! Că-mi spunea numai şi numai bazaconii… Ba cu joimărica, ba cu Litră beat întors, la miez de noapte, de pe lumea ailaltă… Acolo, o să-ţi arăt eu, pe marginea şanţului, lângă fântâna lui Gorici. Apoi, tot ea: cumpăna, „scââârţ! scââârţ!“… Iar el, adică Litră: „Stane, fi-ţi ar pălăria a dracu, dai, bă, şi tu o ţuică?“
– Cine, dragă?!
– Litră! Cum cine? Litră ăl bătrân! Ăla întors beat de pe lumea ailaltă… Spune şi tu! Parcă în lumea aia, cârciumi, la tot pasul, şi veşnic deschise.
– Fatăăă! Spune-i omului pe-a dreaptă! Litră s-a întors aşa cum s-a dus, cum a murit… Căzut în păcat aci, la Rătana. …Că şi asta le-a tot turnat pe gât. Iar ei nu se mai săturau! Fi-le-ar beregata să le fie! Nu baliverne de-ale tale! Doamne, ce să mă mai fac eu cu fata asta?! – s-a văitat mamaie. I-auzi şi dumneata?! Birturi, pe lumea ailaltă?! De parcă Dumnezeu ar fi cârciumar? Să nu mai zici una ca asta, că talpa iadului… Mumăăă! …Şi acolo rămâi!
– Ho, mamaie! Gata! Adică, nu! Ia stai! Tocmai acum îmi dau seama de bazaconiile dumitale. Ăla, de zici, cum de nu s-a trezit din beţie, între dus şi întors? Aaa? Te-am prins! Cu gura dumitale mi-ai spus că-l apuca setea înainte de primul cântat al cocoşilor. Atunci când cumpăna: „Scââârţ! scââârţ!“ Iar de îngropat, mortul se îngroapă până… În plus, ar fi trebuit să-l tragă pământul. Nu-l lasă aşa îmbibat în alcool. Zic şi eu… Că-şi are şi el, pământul, menirea lui! Nu te lasă aşa, hodoronc-tronc, după cum te taie pe tine capul, chiar dacă eşti mort… Păi, nu?
– Aoleu, fată… Uită-te, mă băiete, şi dumneata cu cine ţi-ai încurcat minţile! Pe mine se zbârli pielea, iar ea… râde! Doamne, pupa-Ţi-aş tălpile! De parcă de râs ar fi?!
(Va urma)
Nicolae Bălaşa
