Sărbătorirea Sfintei Marii Mari, pe 15 august – La Tismana’ntr-o grădină

208

Când am descoperit eu Mânăstirea Tismana, într-o vară târzie, oastea lui Tudor îi scrisese gloria de mai bine de un veac, Alexandru Vlahuţă îi zugrăvise icoana în România Pitorească şi George Coşbuc văzuse „Răsăritul lunii. La Tismana.” şi un poet, într-o noapte cu lună îi pusese cunună cu „La Tismana într-o grădină mi-a prins dorul rădăcină…”

Prima dată când am mers la Mânăstirea Tismana, nu ştiu dacă mai era o mai frumoasă nedeie ca aceea de la Tismana de Sfânta Maria, aveam 14 ani. Luasem examenul de intrare la Şcoala Medie Tehnică financiară, fostul Liceu comercial, şi tata drept mulţumire, ca o medalie, mi-a dat 25 de lei să mă duc şi eu cu băieţii şi cu fetele la nedeie la Tismana. Reuşisem toţi copiii din Brădiceni care ne prezentasem la examen fie la Liceu, fie la alte şcoli din ţară spre mândria profesorilor de la Şcoala de 7 ani din Peştişani şi a părinţilor noştri. Şi ne-a felicitat însuşi Orest Popescu, cel care era pe atunci Director de şcoală. Şi cum plecam toţi copiii în fiecare dimineaţă pe jos 5 km dus şi alţii la întors, ne-am adunat la Primăria din Brădiceni (Nicu lui Neală mai mare ca noi cu un an, făcându-ne prezenţa cum de altfel o făcea în fiecare dimineaţă) şi hai, hai pe jos, Mama Luxiţa, o bunică de-a noastră, fie-i ţărâna uşoară mergând înainte. Fetele, unele, mai purtau rochiţele de şcoală elementară, vai ce săraci mai eram, şi băieţii în pantaloni şi cu cămaşa de in, cu toţii desculţi, fetele care aveau tenişi mergeau cu ei pe umeri că eram cu toţii imuni la mărăcinii care ne dădeau în picioare încă din Martie după oi, capre sau iezi. Am uitat să vă spun că plecasem devreme ca să putem recita „Răsăritul Lunii. La Tismana” de George Coşbuc, poezie „puţin Interzisă” pe vremea aceia. Am luat-o pe drumul lui Brâncuşi când venea la bunicii dinspre mamă, în clasa a treia, să-i spună poveşti pe genunchi. Am trecut Bistriţa pe la o moară, încă nu cântaseră cocoşii prima oară, şi de aici peste Hobiţa, prin Ploştina, Dealul Peştişanilor, Dumbrava cu stejari seculari şi la Tismana odată şi noi când tocmai răsărea luna. Îmbătaţi de mireasma muntelui şi uimiţi de frumuseţea cascadei care i se năpustea spre noi de sub Mănăstire ascultam povestea lui Nicodim, visul care-l trimisese la Cascade.. Era lume. Ce lume. Parcă se adunaseră din împrejurimi încă odată toată Oastea lui Tudor, ca să ai loc în curtea Mânăstirii trebuia să fi venit de două zile, târziu, pe la Chindie, dacă am putut şi noi să vedem Mormântul lui Nicodim şi de aici sus pe un ţanc locul unde s-a retras pentru rugăciune, simţind că Dumnezeu îl cheamă la cer. Am vrut să vizităm şi Peştera dar era închisă, povestea cu tezaurul ascuns aici pe timpul războiului era încă vie şi cei bătrâni îşi puneau mâna la gură când şopteau un adevăr pe care toţi îl ştiam despre o Tatră plină cu lăzi cu lingouri de aur ce se răsturnase pe podul de peste Bistriţa, de la Peştişani. Toată Valea Tismenei, de la Mânăstire în sus, şi prin împrejurimi dealurile de pe stânga şi pe dreapta, pe atunci încă nu se construiseră hotelul Partidului unde să vină „muncitorii” să-şi odihnească oasele după atâta muncă şi dat din mâini, şi mai ales din gură, era plină de trăsuri, de căruţe şi cabriolete, şi iar de căruţe… Şi mesele se întindeau peste tot, pe feţe de masă din bum,bac sau de in. Şi majoritatea femeilor erau îmbrăcate în cămăşi cusute cu flori de arnici şi cu oprege, cu vâlnice alea de la munte că ziceai că toate florile câmpului se adunaseră aici cu de toate culorile. Oamenii se aşezau la masă după neamuri şi curgea vinul, şi cântau lăutarii şi toată lumea era plină de voie bună că fecioara Maria încă avea grijă chiar pe vremea aceia de noi. Cei mai tineri şi nu numai plecau la Schit, am fost şi noi, draga mea îţi aminteşti, pe poteca aceia te-am sărutat prima dată… Când ne-am întors, horile erau în toi, până la treizeci am numărat dar erau întinse pe toată Valea Tismenei… Pe la miezul nopţii am aprins lumânări cu care am plecat spre casă, aprinzându-le de la una la alta, toată noaptea ca în ziua de paşte, de ziceai că au luat foc dealurile de la Tismana până la Brădiceni. De atunci, toată viaţa, nu ştiu dacă au fost 3-4 ani în care să nu fi fost la nedeie la Tismana de Sfânta Maria şi atunci pentru că „trebuia să fiu la Stroieşti pentru doi ochi albaştri şi o pereche de cercei”. M-aş duce şi astăzi la Tismana ca să stropesc umbra să crească nepoţii de pretutindeni, dar nedeia s-a mutat pe drumul care duce la Topeşti, sfinţii ci sfinţii, şi noi cu ai noştri, pe un fel de câmp înşirat cu haine „grele” unde joacă nişte manele nişte oameni cu burţi ieşite din ele.
Ion Căpruciu
N.R.
În peştera unde-a locuit ca sihastru Nicodim, ctitorul Mânăstirii Tismana, fusese ascuns Tezaurul României în vremea primului Război Mondial. Cu acceptul marilor puteri occidentale, care garantau transferul la Moscova, Tezaurul a luat drumul capitalei Imperiului ţarist rus. Întorsătura de la 7 noiembrie 1917, i-a adus pe bolşevici la putere şi Regatul României a pierdut Tezaurul alcătuit din aur, argint, documente cu valoare istorică şi documentară, plus o bogată pinacotecă alcătuită cu tablouri ale marilor maeştri ai picturii mondiale ajunse, probabil, la Muzeul Ermitaj. Istoria s-a repetat şi în vremea celui de-al doilea Război Mondial, neînvăţându-se nimic din mai vechea păcăleală. Doar Nicolae Ceauşescu a avut curajul să ceară returnarea Tezaurului, din care-a primit mai nimic. Printre care şi Cloşca cu Puii de Aur, cunoscută şi ca Tezaurul de la Pietroasa. La primirea acestor firimituri a participat şi Tudor Arghezi, inclus într-o delegaţie ce a vizitat Moscova (Ion Predoşanu)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here