Săptămâna patimilor domnului Iisus Hristos

519

Cu slujbele şi rugăciunile din Săptămâna patimilor, creştinii vor trăi pas cu pas, împreună cu Hristos, evenimentele care au dus la moartea Sa pe Cruce şi-au precedat Învierea Sa.

În Deniile şi celelalte slujbe din Săptămâna Patimilor, Hristos însuşi actualizează în mod tainic aceste momente mari din viaţa Sa. Un tropar care se cântă în primele patru zile ale Săptămânii mari, numit “Rugăciunea mirelui”, ne invită să priveghem şi să fim gata pentru venirea neprevăzută a lui Iisus: “Iată mirele vine în miezul nopţii”. Săptămâna Patimilor este nu numai o perioadă de comemorare a acestor evenimente din trecut, ci şi timp de priveghere în aşteptarea lui Hristos.
Toate Evangheliile redau cu amănunte momentele importante din Săptamâna Patimilor. Biserica a reluat în slujbele ei toate textele, fie ca atare, fie sub formă de versuri, poeme sau imnuri, cum este Prohodul. De fapt Iisus Hristos a cunoscut tot ce I se va întampla şi a anunţat în mod clar totul dinainte (Luca 18, 31 – 33), amintind şi profeţiile din Vechiul Testament (Ps.108 – 109). Dacă citim descrierea biblică a acestor momente, observăm că Iisus Hristos S-a lăsat antrenat de bună voie pe calea Patimilor, singura cale pentru El de a se preda în mâinile Tatălui. De asemenea, observăm “martorii” patimilor Sale: în primul rind , Maria, Maica sa, care a urmărit tot cursul patimilor până la punerea în mormânt. Alături de ea  se afla Ioan Evanghelistul, ucenicul apropiat al lui Iisus şi Maria Magdalena. În primul episod apar Iosif din Arimateea, care a oferit mormântul de îngropare a lui Iisus, şi Nicodim care a desprins trupul de pe cruce şi l-a pregătit pentru înmormântare.
În cântările şi rugăciunile din Săptămâna Patimilor, o întrebare revine continu: De ce a murit Fiul lui Dumnezeu cel viu? Ce s-a întâmplat cu noi în moartea Sa pe cruce şi în învierea lui Hristos? În ce mod ne mântuim noi prin credinţa Lui în Dumnezeu Tatăl, aşa cum zice Apostolul Pavel: ”Noi suntem mântuiţi prin credinţa lui Hristos”.
În întruparea Sa, Iisus Hristos a luat în sarcina Sa destinul umanităţii, pentru ca la rândul ei umanitatea asumată de El să urmeze destinul său. Putem compara aceasta cu legătura dintre părinţi şi copii. Toţi ştim că orice părinte, şi mai ales orice mamă îndură destinul copiilor ei. Ea trăieşte nu numai pentru ea, ci şi pentru copii. Ea poate spune că şi trăieşte şi moare împreună cu viaţa şi moartea copiilor ei. Or, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat din marea Sa bunătate, anume pentru a schimba destinul acestei umanităţi, făcând o nouă alianţă între Dumnezeu şi neamul omenesc: aşa cum făgăduise lui Avram, Dumnezeu vine şi-şi respectă făgăduinţa Sa. Dar cel mai mare şi ultim duşman al acestei alianţe era moartea: “Vrăşmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea” (I Cor.15,26).
În moartea Sa pe cruce se face acest schimb între moartea noastră şi viaţa lui Dumnezeu, se întâmplă acest transfer spre noi al destinului lui Dumnezeu. Împreună cu El, noi toţi ne suim pe cruce, suntem aşezaţi în mormânt, coborâm în iad ca apoi după trei zile să înviem în slavă. El nu s-a distrus pe cruce şi n-a dispărut în mormânt. Pentru că El este viu, şi noi trebuie să fim vii.
Istoria patimilor lui Hristos priveşte deci pe fiecare din noi: este propria noastră istorie, istoria mântuirii noastre.
După ce este primit în Ierusalim de către mulţimea adunată pentru sărbatori cu strigături: “Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel” (Marcu 12, 1 – 18, cf.Ps. 117, 26 – 27), Iisus se pregăteşte să înfrunte “ceasul” pentru care venise, mergând de bună voie spre Patima Sa(Otpust).
Înainte de cruce:
Spală picioarele ucenicilor săi (Ioan 13, 5), semn de mare umilinţă, de renunţare la orgoliu şi de slujire a semenilor.
Retras cu apostolii  săi, Iisus instituie – joi – Sfânta Împărtăşanie ca “Paştele cel nou”  (Luca 22, 11 – 20; Matei 26, 26 – 29), “Iisus, luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi a dat ucenicilor, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu. Şi luând paharul, a mulţumit şi le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi. Acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26; cf. Marcu 14, 24). “Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19; cf. 1 Cor. 11, 23 – 32; Evr. 6, 6). Tot acum:
Iisus vorbeşte de trădarea lui Iuda, care îndrăzneşte să ia parte la Cină.
Se retrage apoi să se roage în grădina Ghetsimani, unde este trădat de Iuda.
Procesul lui Hristos în care se coalizează autorităţile religioase locale şi cele romane, străine.
Evanghelia spune că Iisus a fost în mâinile lui Pilat din cauza răutăţii iudeilor(Matei 27, 18), care l-au acuzat pe nedrept că se pretinde regele iudeilor.
Atitudinea ambiguă a lui Pontiu Pilat, care de frică pendulează în toate sensurile: admiră pe Iisus, constată că este inocent şi înţelept, recunoaşte că este condamnat pe nedrept. Dar în faţa unei mulţimi în delir care striga, el eliberează pe Barabas, predă pe Iisus să fie răstignit (Luca 23, 22). Îl condamnă la moarte prin răstignire pe cruce, o formă de condamnare şi de dispreţ, rezervată celor ce n-aveau nici o valoare.
Scos în afară de cetate, dincolo de zidurile Ierusalimului, poartă crucea spre Golgota, colina în care sunt înfipte trei cruci. Expus batjocurii şi torturii, Iisus strigă:” Mi-e sete” (Ioan 19, 28). Pironit pe cruce, după ce a fost trădat de Iuda, abandonat de toţi apostolii Săi (Matei 26, 56), negat public de Apostolul Petru însuşi, lovit violent de soldaţii romani, pradă tuturor nedreptăţilor, Iisus Se întreabă: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Îşi aminteşte atunci că jertfa lui Avraam (Gen. 22, 10) şi că şederea Lui în mormânt a fost prefigurată de şederea lui Ioan (Ioan 2, 1; Matei 12, 40) în pântecele chitului. Atunci, fără să scoată vreun cuvânt de condamnare şi de răzbunare, îi iartă pe toţi. Şi astfel, împăcat cu toţi, Se înfăţişează plin de credinţă şi nădejde înaintea Tatălui său. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.
Iar pentru a duce la capăt ceea ce începuse, Se coboară în iad, pentru a duce acolo ultima luptă. Cântările liturgice spun că acolo el a biruit moartea, a călcat în picioare pe diavolul, tiranul care uzurpase puterea lui Dumnezeu asupra morţii. În această luptă, la un moment dat pamântul se cutremură, soarele se întunecă, pietrele se dislocă, mormintele se deschid. Din acest moment, moartea nu mai are stăpânire asupra noastră. Creatorul reia în mâinile Sale creaţia sa.
Evanghelia relatează apoi cum Iosif din Arimateea (Ioan 19, 39) şi Nicodim, doi prieteni apropiaţi, i-au desprins trupul de pe cruce, l-au înfăşurat în giulgiu, l-au îmbălsămat, l-au aşezat în mormânt. De la mormânt s-au retras toţi, în primul rând femeile, Maria – mama lui şi Maria Magdalena, în casa lui Ioan Evanghelistul (Luca 23, 56), singurul ucenic care L-a urmat tot timpul fără să tremure de frica autorităţilor.
Aici au aşteptat învierea.
Biserica aminteşte toate acestea deoarece viaţa noastră ţine de viaţa lui Hristos, moartea noastră este strivită de moartea Lui. Moartea Sa a răsturnat destinul  nostru, a  inversat drumul vieţii noastre, deoarece numai El a putut să realizeze unitatea noastră cu Dumnezeu, prin jertfa Sa. Fiecare din noi trebuie să refacă, pentru sine, drumul Crucii lui Hristos, “Dacă-mi slujeşte cineva să vină după Mine”(Ioan 12, 26). Iar această înaintare a lui Dumnezeu este o continuă trecere de la moarte la viaţă. Cum şi când?
Murim atunci când vrem să pierdem din orgoliu nostru, când renunţăm la autoritate, când ne dezlegăm unii pe alţii, când răsturnăm ierarhia valorilor noastre după criteriul Evangheliei, murim cu cei care dispar de lângă noi.
Trăim atunci când, traşi la judecată pe nedrept, iertăm în numele lui Hristos, când, asediaţi fiind de un mediu ostil şi insuportabil, păstrăm mâinile curate şi fără violenţă, când umiliţi şi dezonoraţi fiind, întoarcem privirea către Acela care a transformat slăbiciunea în putere şi mărire. Trăim când suntem solidari cu cei care suferă şi cu cei care sunt îndoliaţi. Trăim când facem cu putinţă ziua de mâine celor care vor să termine azi cu viaţa. Trăim când iubim pe alţii, când recunoaştem pe alţii ca semeni ai noştri.
Intrând în Săptămâna Patimilor, să ne amintim că Dumnezeu S-a vrut răstignit pe cruce pentru că n-a îngăduit ca fiinţele umane să dispară în nefiinţă, în moarte. Vestea cea bună a Patimilor este aceasta: atunci când viaţa ne este luată sau împuţinată, noi primim încă o dată viaţa, şi din abundenţă, şi aceasta deoarece când trăim, El este cel ce primeşte în mâinile Sale duhul nostru. Pentru că El este viu şi noi trebuie să fim vii. El este cel ce ne dă puterea de a trăi mereu. De aceea, aşa cum cântăm la prohod, să ne rugăm la începutul acestei săptămâni: “Te mărim pe Tine, Iisuse Doamne; şi îngroparea Îţi cinstim şi Patimile Tale, căci din moarte şi din stricăciune Tu ne-ai izbăvit. Toate neamurile aduc laudă îngopării tale, Hristoase al meu”. Amin.
Iconom Stavrofor, Preot GheorgheStoichin, Spitalul Judeţean de Urgenţă Tg-Jiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here