Să-I mulţumim Lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale!

283

interior-bisericaÎn Evanghelia Duminicii a XXIX-a după Rusalii (a celor zece leproşi) Lc. 17, 12-19, ni se dezvăluie o minunată lecţie de învăţătură firească şi deprindere creştinească de a-I mulţumi Lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale, deoarece, printre numeroasele minuni pe care le-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos, credem că se numără şi cea pe care o pomenim astăzi, adică, vindecarea celor zece leproşi.

Iar, învăţătura pe care trebuie să o reţinem, în pilduitoarea ei pedagogie creştinească, ne arată că avem datoria morală să arătăm recunoştinţă, în primul rând, faţă de Dumnezeu, Căruia îi datorăm marele dar al vieţii, sănătăţii şi al proniei Sale, pe care ne-o oferă mereu, dar mai datorăm recunoştinţă părinţilor trupeşti şi sufleteşti care ne îndrumă pe calea virtuţilor şi a binelui, cea care trebuie făcută prin grai, dar mai ales dovedită prin faptă, pentru a fi o parte integrantă a iubirii ce o datorăm lui Dumnezeu şi aproapelui nostru.

Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?

isusPornim de la ideea că minunea s-a petrecut în partea de nord a Ţării Sfinte, într-un sat din apropierea ţinuturilor Galileei şi Samariei, pe drumul pe care mergea Hristos din Galileea spre Ierusalim. Este un episod cutremurător! Lepra era o boală cumplită a acelor vremuri. Fiind deosebit de contagioasă, cei bolnavi erau alungaţi din comunitate, trăind în singurătate şi suferinţă, izolaţi de familii şi de comunităţile în care trăiseră. Mai mult decât durerea, era acea îndepărtare de cei dragi. Cei bolnavi stăteau împreună prin locuri izolate, bântuind ca nişte stafii, ocolindu-i pe oameni, evitând să-şi arate chipurile desfigurate de boala care le măcina trupul. Viaţa acestor oameni era o adevărată tragedie, care reflecta din plin suferinţa omenirii întregi care aştepta un Mântuitor, un Salvator. Întâlnirea celor zece leproşi cu Domnul Iisus avea să fie tocmai o eliberare dumnezeiască dintr-o grea robie a depărtării de lume şi a suferinţei nemărginite. Numai că, nu toţi dintre cei zece au şi conştientizat ceea ce Hristos a făcut pentru ei. Când L-au văzut pe Domnul, de departe venind, ei au stat stingheri, pentru că se ştiau bolnavi, iar Domnul nu i-a vindecat imediat, ci, i-a îndrumat la preoţi. Pe cale, ei au văzut miracolul vindecării şi s-au bucurat nespus. Numai că, nouă dintre ei au rămas nepăsători faţă de Domnul, în loc să-L caute, să-I mulţumească, să-I arate recunoştinţa pentru miracolul eliberării din greaua suferinţă, pentru readucerea la viaţă. Numai unul, şi acela străin de neam, s-a întors către Vindecătorul său şi I-a căzut la picioare, mulţumindu-I din inimă. Ne putem imagina mâhnirea Domnului faţă de nerecunoştinţa celorlaţi. De aceea, a ţinut să sublinieze credinţa samarineanului recunoscător, pentru că el fusese singurul care a recunoscut miracolul pe care Dumnezeu îl făcuse cu dânsul. A recunoscut că numai puterea lui Dumnezeu îl ajutase ca să alunge o asemenea boală grea în care zăcuse până atunci. A recunoscut nesfârşita iubire a lui Dumnezeu faţă de nevrednicii oameni, pe care a venit să-i salveze din moarte, suferinţă şi păcat. A recunoscut şi a ţinut să-I mulţumească!

Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit!

Vedem foarte bine că numai unul dintre cei zece vindecaţi trupeşte s-a vindecat şi sufleteşte! Aşadar, avem în faţa ochilor minţii imaginea teribilei stări întâlnite de atunci până aproape în zilele noastre, cea a bolnavului de lepră, pentru că maladia poate cunoaşte o formă mai uşoară, în care apar pete pe trup, care încep să puroieze, sau o formă mai gravă, în care organele trupului, ale feţei, ale restului trupului, mâini, picioare, încep să se desfacă din trup. Şi deodată, să simţi cum mori de viu, să fii martor viu al descompunerii trupului tău. Iar în starea aceasta să cugeţi, să vezi cum trupul se descompune şi sufletul se năruieşte, ca două existenţe radical şi total despărţite, care nu se mai află într-o unitate dumnezeiească. Pecetea, se înţelege, e în suflet, dar acesta e într- o unitate armonioasă cu trupul, tocmai pentru ca noi să reţinem acest adevăr dumnezeiesc, etern: Fiul Lui Dumnezeu S-a făcut trup. Fiul Lui Dumnezeu, veşnicul Dumnezeu, Necreatul S-a unit cu creatura, S-a unit pe veci. Căci omul n-a păstrat această legătură care i-a fost încredinţată la zidire, când Dumnezeu a suflat din El suflarea divină de viaţă, n-a preţuit-o, n-a fost un fidel credincios al harului. Noi trebuie să conştientizăm că în Hristos Mântuitorul se unesc pe veci dumnezeiescul şi pământescul, iar numai în acest fel înţelegem unirea aceasta între suflet şi trup. Prin aceasta, sufletul, primind har spre îndumnezeire (cum de atâtea ori mărturisim după dumnezeieştii Părinţi, că harul lui Dumnezeu se face suflet al sufletului nostru, ca lumină a Lui), întotdeauna face părtaş firesc şi trupul. Iată, atunci când suntem luminaţi lăuntric de credinţă, de nădejde, de dragoste, de o bucurie negrăită asănătăţii, a rugăciunii, a unei fapte bune, simţim cum străluceşte trupul nostru şi se iluminează! Dimpotrivă, în alte situaţii nedorite, vicioase, vedem cum păcatul desfrâului sau al beţiei ne schimonoseşte şi ne urâţeşte. Prin urmare, noi, cum să nu cugetăm adânc la această legătură, între suflet şi trup, între prezenţa harului Lui Dumnezeu şi prezenţa răului?

Lupta împotriva descompunerii trupeşti începe în suflet!

O gândire înaltă, sublimă, nu se manifestă, nu se împlineşte ea, la un artist, la un savant, prin lucrul deopotrivă al sufletului şi al mâinilor lui? Sau rugăciunea însăşi, metania pe care o fac, semnul crucii, jertfa pe care o aduc, fapta bună pe care o săvârşesc, oare, nu le împlinesc prin unitatea aceasta sfântă între suflet şi trup, între spirit şi materie, în care simţi că trupul se dovedeşte şi o revelaţie a sufletului tău? Constatăm cu certitudine că în stare de boală, la sărmanul lepros, revelaţia sufletului în trup e înspăimântătoare, ca la orice bolnav, iar aici se desprinde una dintre cele mai adânci teme ale conştiinţei umane, cea care ne arată că nu în sărmanul trup e taina descompunerii, ci în nefericitul suflet, în pierderea unităţii lui cu Însuşi Creatorul. Taina tainelor este unitatea întru Fiinţă, adică lupta împotriva descompunerii, a disoluţiei noastre trupeşti, a suferinţei care începe în suflet. Oare, câţi dintre noi, în clipa aceasta, reuşim să conştientizăm, în adâncul nostru, acel virus, acel microb al răului care ne descompune sufletul, pentru a vedea şi de unde vine descompunerea trupului şi moartea însăşi? Să înţelegem că dintre cei zece leproşi, unul singur vine şi-I dă mulţumire lui Dumnezeu, acela care-şi descoperă chiar unicitatea şi care răspunde dureros la una din temele noastre obişnuite. Adesea, când ne întrebăm ce înseamnă sănătatea sufletului, sănătatea mintală sau normalitatea, cercetând oamenii de ştiinţă, savanţi sau psihiatri, găsim definită sănătatea, normalitatea, drept “integrarea în mediu, în societate”, întrebându-ne, dacă întotdeauna societatea îl face întotdeauna pe om sănătos, mai ales că acest mediu social trebuie înţeles în diversitatea lui, pentru că, dacă unul se integrează foarte bine într-un mediu viciat de tâlhari, într-o mafie a descompunerii, înseamnă că el e normal? Altfel spus, lumea aceasta, luată fără discernământ, ne dă nouă sănătatea dorită? Iată, erau în societate cei zece, nu? Dar, unul dintre ei n-a acceptat, pur şi simplu, să rămână în societatea aceea descompusă şi dominată de păcat, pentru că a fost singurul care s-a rupt de ea şi a înţeles că nu lumea l-a vindecat pe el, ci Dumnezeu! Iar, el vine, în unicitatea lui, în conştiinţa lui unică, la Mântuitorul Iisus ca “să-I dea slavă”, nu doar să-I mulţumească, pentru că în acest caz apare ceea ce numim îndeobşte “recunoştinţa” binefacerii, acel semn divin prin care eu, creştinul, îmi recunosc obârşia în Dumnezeu!

O adevărată pildă de recunoştinţă faţă de Binefăcătorul nostru!

De la bun început, credem că se conturează două portrete morale: pe de-o parte, chipul străluminat al samarineanului, care sugerează o adevărată pildă de recunoştinţă faţă de binefăcătorul său, iar, pe de altă parte, exemplul negativ al fraţilor săi de suferinţă, acum vindecaţi, ilustrare a ingratitudinii, a lipsei de recunoştiinţă faţă de cel care le-a făcut un bine omenesc. Din nefericire, cazul din urmă s-a repetat în decursul istoriei de foarte multe ori. O vorbă din bătrâni spune că “recunoştinţa este o floare foarte rară” sau “recunoştinţa şi binefacerea nu s-ar fi întâlnit niciodată în viaţă, ziceri înţelepte care se dovedesc mereu zdrobitor de adevărate. Cu toţii ne bucurăm de nenumărate daruri din partea lui Dumnezeu, dar, oare, câţi dintre noi ne plecăm genunchii ca să-i mulţumim Binefăcătorului nostru? Am citit că I. L. Turgheniev descrie în operele sale că Dumnezeu a făcut o masă la care a invitat toate virtuţile, şi toate vorbeau între ele, comunicau, se simţeau bine împreună, numai în două colţuri ale casei stăteau două dintre virtuţi şi nu vorbeau între ele. Dumnezeu, văzând aceasta, le-a întrebat, cum le cheamă şi de ce nu vorbesc una cu alta. Răspunsul a fost că pe una o chema “binefacerea” şi pe cealaltă “recunoştinţa”, dar nu s-au întâlnit niciodată şi de aceea nici nu vorbeau între ele! Desigur, purtarea celor nouă leproşi din Evanghelia Duminicii acesteia se dovedeşte de neînţeles, cum au putut oamenii aceştia care au primit vindecarea în dar de la Mântuitorul, să fie aşa de nerecunoscători şi de nepăsători faţă de binefăcătorul lor! Nu se cădea să vină să-şi plece feţele la picioarele Lui în semn de adâncă recunoştinţă, aşa cum a făcut samarineanul? Dar aceşti nouă vindecaţi au uitat rodul binefacerii şi n-au voit să se ostenească să-I aducă mulţumiri Mântuitorului! Dar, totuşi, să nu-i osândim prea aspru pe aceşti leproşi nerecunoscători, căci şi noi facem la fel ca dânşii. Uităm de mulţimea darurilor pe care le-am primit de la Milostivul Părinte Ceresc, şi uităm să venim acasă la El, în Sfânta Biserică, să-I mulţumim pentru cele ce ne-a dat până-n clipa de faţă, să-I mulţumim că nu ne-a pierdut cu fărădelegile noastre. Să-I mulţumim pentru toate bunătăţile ce ni le-a dat. Pentru căldura soarelui, pentru apa izvoarelor şi verdeaţa pământului, pentru sănătatea şi pentru aerul pe care-l respirăm, pentru toate frumuseţile pe care le-am primit în dar de la Tatăl nostru Cel Ceresc

Prof. Vasile GOGONEA

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here