Există o practică (tehnică) – uzuală în cancelarii (servicii) – de a se face „clinica” zvonurilor, evenimentelor, stărilor de fapt şi de spirit, viaţa politico-socială cotidiană înscriindu-se, în anumiţi parametri, la rubrica „pathologie”. Şi pe cine nu ar interesa rezultatele „clinicii” în interesul eradicării stărilor maladive ale unei societăţi? Căci şi la noi în România, vorba prof. universitar Grigore Drondoe, „viaţa curge mocirlos” câtă vreme tot domnia sa, în „Gorjeanul” din 7 august a.c., zice: „Avem mizeri şi mizantropi, lichele, hoţi şi politicieni de rea-credinţă”, acesta fiind „evul” postdecembrist: „şarlatani şi necinstiţi, prostituţie şi abandon al onoarei cu nemiluita”. Într-o atare situaţie, „fişa clinică” fiind alcătuită, mai trebuie făcut un „manifest” prin care naţiunea să fie trezită la realitate şi să treacă la o eradicare a acestor plăgi. Iar aici, avem nevoie de un nou Alexandru Voievod (1352-1364) care, văzându-şi ţara ameninţată de un oarecare „Rigă”, îi trimitea boierului Urlan din judeţul Jaleş următoarea scrisoare:
„Eu, prin mila lui Dumnezeu, domn stăpânitor al Ţării Ungro-Vlahiei, Almaşului şi Făgăraşului şi tuturor clanurilor tătăreşti, până la Marea Putredă, scriu cinstitei tale feţe, boier Urlane, să-ţi aduni toţi ostaşii şi haiducii tăi, ce-i avea prin partea locului… de pe meleagurile acelea, la care trimis-am ştafete, să vă adunaţi cu toţii oştile voastre şi cu strânsură ce veţi avea din sate, să daţi război cu câinele Riga Robert, crai al părţilor ungureşti, care vrea ca eu şi cinstiţii mei boieri să fim supuşi sub călcâiul lui, cum nu ne-a fost neamul nostru veac de veac, cu tot neamul şi cu părinţii voştri, bătrâni boieri de prin partea locului şi din preajma curţii mele, am dat chiar şi jaf tătarilor care spintecau turmele noastre şi vă stricau stânele, de au fost goniţi până la sălaşurile lor de lângă Marea Putredă.” Căci Marele Voievod intra, prin experienţă şi iubire de neam, în fiinţa adevărului istoric despre inamicii Ţării, căci zicea Măria-Sa:
„Mi-a fost trimis vorbă că dacă nu mă închin cu smerenie, eu şi boierii mei, ne-or scoate trăgându-ne de bărbi din vizuinile noastre de urşi. Dar ŞTIU EU GÂNDUL CÂNELUI!” Asta-i!, zic eu, cel care a rămas încântat de metoda „alesului” satului Corneşti, Matei Cornescu, care, chemat de otcârmuire să cerceteze pricini de judecată, se străduia să afle „fiinţa adevărului”, asta implicând printre altele şi niţică psihologie şi anume, aceea de a cunoaşte „gândul” vicleanului. Pentru că Măria-Sa AlexandruVoievod intuise, pe bază de experienţă, „pofta” rigăi, „fiinţa gândului” său fiind creionată astfel: „De când am mântuit ţara de tătari, lărgindu-i hotarele, mi s-au înmulţit stânele şi turmele pe toate plaiurile. Stupăriile sunt pline de ulee care ne dau mierea cea dulce şi ceara de ars în sfintele biserici, jitniţele gem de bucate şi pivniţele de vinuri. Negustorii Bizanţului vin cu bănet şi ne umplu chimirele şi sipeturile cu aur pentru vite, pentru brânzeturi, pentru bucate, miere şi ceară, pentru păstrăvii heleşteielor noastre, peştii bălţilor, pentru sare şi câte şi mai câte…”
Şi mai aflu eu din „Monografia comunei Brădiceni” a harnicului dascăl Pantelimon Goga, căci în ea întâlnim scrisoarea menţionată (emoţionant document istoric de demnitate): „După primirea acestei porunci, Urlan scrie şi el răvaşe către boierii mai mici ce-i avea sub ascultare: lui Gogui de sub Pleşa, lui Gureanu de la Gureni, lui Stolojanul de pe Jaleş şi lui Arcanu de pe Sohodol. În acest timp, Urlanu îşi avea cetele întocmite de căpitani şi gata de luptă”.
Şi gândindu-mă eu la ce au făcut „tătarii” noştri în România în ultimii 25 de ani, „pac!, pun punct discursului…”, zicând: câte lucruri de ispravă afli din cronograful vieţii româneşti, intrând în „fiinţa adevărului”, precum Matei Cornescu, în anul 1837, şi Măria-Sa Voievodul Alexandru în anii lui de domnie, care, spre istorică laudă, a reuşit să afle, la timp, „gândul câinelui”, luând, rapid, măsurile necesare de salvare „naţională”.
Dumitru Dănău
