România în faţa Conferinţei de Pace de la Paris – Expunerea d-lui Gh. Tătărescu, vice-preşedintele Consiliului de miniştri şi ministru de externe (I)

118

Pro Domo
Dacă astăzi România mai e stat suveran și unitar după un secol de existență ca națiune europeană liberă și atotstăpânitoare pe destinul ei istoricopolitic. Datorăm acest lucru major “eroului” român Gheorghe Tătărescu, luptător demn, la  Conferința de Pace de la Paris, pentru drepturile patriei sale. “Gorjeanul” republică această crucială „expunere” cu urmări faste românilor, atent la inteligența deosebită a demnului patriot gorjean care a știut să răstoarne o situație grea într-o alta profitabilă, finalmente, nouă, celor de atunci și de azi. Gheorghe Tătărescu se vădește a fi un strălucitor descriptor al situației și un strălucit argumentator al meritelor României pe frontul de război în contra hortiștilor și hitleriștilor. Expunerea sa e o magistrală demonstrație de cunoaștere și elocvență strategică. (I.P. Brădiceni și Dan G. Pupăză)

Cuvinte de recunoştinţă
“Primele cuvinte ale delegaţiei  române  vor fi cuvinte de recunoştinţă la adresa celor 21 de Naţiuni Unite, pentru posibilitatea pe care i-o oferă de a prezenta observaţiile guvernului român cu privire la proectul de tratat de pace elaborat de miniştrii de afaceri străine ai Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice, Statelor Unite ale Americei, Regatului Unit şi Franţei. Proectul de tratat de pace oferă întregului popor român şi o altă sursă de recunoştinţă prin hotărîrea formulată de art 2 care declară nulă şi neavenită sentinţa de la Viena din 30 August 1940, în virtutea căreia Transilvania de Nord era alipită în mod arbitrar la Ungaria şi readuce frontiera româno-ungară la traseul de la 1 ianuarie 1938. Această hotărîre  care redă României Transilvania de Nord, smulsă patriei Române prin violenţă şi constrângere pune în sfârşit capăt pentru vecie opresiunii îndelungate şi repetate a  cărei victimă a fost poporul român. Pronunţată în numele justiţiei şi în acelaşi timp – suntem convinşi – în numele sacrificiilor fără număr consimţite în întreaga naţiune română, această hotărîre deschide perspective serioase unei colaborări fecunde între poporul român şi poporul ungur şi promite să stingă ultimele focare de agitaţii, moştenire a unui trecut dureros care a împiedicat până astăzi stabilirea unor relaţii amicale între aceste două popoare.   România primeşte acest act reparator cu voinţa fermă de a şi îndeplini fără şovăire rolul său de factor al concordiei  şi ordinei între celelalte popoare libere şi democratice. Guvernul român a examinat cu atenţie celelalte dispoziţii conţinute în proectul de tratat şi  a făcut observaţiile pe care i le inspiră clauzele politice, militare şi economice ale proectului.

Guvernul român cere să i se recunoască calitatea de putere cobeligerantă
În primul rând, guvernul român este nevoit să sublinieze, spre marele său regret, lipsa unei menţiuni care să consacre calitatea de putere cobeligerantă, care România crede că ar fi just să i se recunoască. Poporul român socoteşte că efortul său militar şi economic în timpul ultimei faze  a războiului ce s’a terminat îi dă dreptul să revendice această calitate. Este poate necesar de reamintit că în intervalul dintre cele două războaie România a stat fără întrerupere în tabăra opusă Germaniei.  În calitate  de membră a Societăţii Naţiunilor, cât şi prin participarea sa la o întreagă serie de tratate internaţionale, România a luat faţă de Germania nu o poziţie de satelit, ci o poziţie de adversar. Or după evenimentele militare din Mai şi Iunie 1940 România a fost târâtă, de o mână de aventurieri şi trădători şi în dispreţul intereselor ei permanente, în războiul Germaniei hitleriste contra Uniunii Sovietice şi aliaţilor. Totuşi poporul român, mai înţelept decât tiranicii săi conducători de pe atunci, a întors armele împotriva Germaniei  şi sateliţilor săi şi, cu preţul multor riscuri şi sacrificii, a sfărâmat lanţurile aceste funeste colaborări.

O contribuţie preţioasă la victoria finală
La 23 August 1944, într’un moment în care <<rezultatul războiului nu era evident>>, cum s’a exprimat gloriosul şef al armatei roşii, generalismul Stalin, poporul român, călăuzit de forţele adevăratei sale democraţii, în deplin acord şi cu sprijinul tânărului şi viteazului său Rege, trecea de partea aliaţilor săi fireşti şi se arunca hotărît în războiul de eliberare.  Făcând una din cele mai mari şi mai grele sforţări din istoria sa, el a adus – credem – o contribuţie preţioasă  la războiul Naţiunilor Unite şi la victoria finală. Pe de altă parte, guvernul român se consideră obligat să amintească reprezentanţilor Naţiunilor Unite şi asociate că România a intrat în războiul contra Germaniei  şi Ungariei hortiste, nu după convenţia de armistiţiu încheiată cu Naţiunile Unite la 12 Septembrie 1944, aşa cum s’a spus în preambul proectului de tratat, ci încă dela 24 August al aceluiaşi an. În această zi, armata şi poporul român, într’un elan unanim, au înfruntat cu armele în mâini Germania şi Ungaria hortistă. Dintr’o singură mişcare, toate forţele militare şi economice ale României au fost mobilizate în serviciul cauzei Naţiunilor Unite. În aceeaşi zi, 18 divizii româneşti, cu efectiv total de 385000 oameni, susţinute de corpul aviaţiei s’au năpustit asupra năvălitorului german şi ungur. Armata română s’a constituit în forţa de acoperire a armatelor din România şi numai în intervalul 24 August până la 1 Septembrie 1944, prin lupte aprige, ea a curăţit teritoriul naţional din sudul Carpaţilor, capturând 51.000 prizonieri. Starea de război cu Germania şi Ungaria nu a fost prin urmare consecinţa convenţiei de armistiţiu, încheiată abea la 12 Septembrie 1944, ci a fost consecinţa proclamaţiei Majestăţii Sale Regele Mihai şi a declaraţiei guvernamentale din 23 August, care reprezentau amândouă sentimentele şi voinţa poporului român.

Efortul militar şi economic al României
În memoriul prezentat adjuncţilor miniştrilor de externe la Londra în luna Aprilie a acestui an şi pe care îl ţinem la dispoziţia Adunării, a expus amănunţit  care a fost efortul militar şi  economic al României în serviciul cauzei comune a Naţiunilor Unite. După ce îşi luase, prin convenţia de armistiţiu, angajamentul de a contribui la război cu cel puţin 12 divizii, România a dat chiar din primul moment 14 divizii în luptele ce s’au succedat între 12 August 1944 şI 10 Mai 1945. Operând  sub conducerea înaltului comandament sovietic, armatele române au luptat alături de armatele sovietice timp de 260 de zile. Pătrunzând pe o adâncime de 1.000 km în dispozitivul inamic, de la râul Mureş din Transilvania până în centrul Boemiei, trupele române au străbătut prin lupte grele 12 masive muntoase şi au eliberat 3831 localităţi, între care 53 oraşe. În aceste lupte, 103214 prizonieri au fost capturaţi de trupele române, care după eliberarea teritoriului național au continuat să lupte, mai întâi în Ungaria şi apoi în Cehoslovacia, contribuind astfel  la eliberarea teritoriului Cehoslovaciei. După 23 August 1944 nici un soldat român voluntar sau din armata regulată nu a mai continuat să lupte alături de armatele Germaniei şi sateliţilor săi. România nu  a oferit istoriei spectacolul unor diviziuni interne, care să fi ridicat împotriva unei părţi a forţelor sale ce luptau în rândurile Naţiunilor Unite cealaltă parte, care ar fi continuat să sprijine efortul Germaniei . După 23 August 1944 toate forţele române, fără excepţie,  au reluat locul sub standardele libertăţii. Rezultatele acestei acţiuni a României pot fi rezumate în felul următor: această acţiune a împiedicat armata germană de a organiza o nouă rezistenţă pe teritoriul român pe linia dinainte fortificată, ceea ce ar fi  permis inamicului să câştige timp în apărarea sa; ea a favorizat şi a grăbit manevra strategică a armatei sovietice, care urmărea să ia pe la spate forţele germane din Balcani şi să facă joncţiunea cu Iugoslavia; prin operaţiuni de acoperire în Transilvania, ea a asigurat deplasarea şi concentrarea armatelor roşii dincolo de Carpaţi, favorizând astfel executarea marei manevre strategice care trebuia să-i deschidă porţile Europei Centrale. Această acţiune românească a reprezentat o contribuţie importantă la distrugerea forţelor ungare credincioase alianţei cu Germania  şi la eliberarea teritoriului cehoslovac. Deslănţuită într’un moment în care rezistenţa Germaniei era încă puternică, acţiunea României a contribuit la răsturnarea poziţiilor politice şi militare ale celorlalte naţiuni cere mai luptau încă pentru Germania sau îi dădeau  cursul lor. Iată pentru ce România, tare pe contribuţia sa ia victoria comună în ultima fază a războiului, crede că  a câştigat dreptul de a i se recunoaşte calitatea de putere cobeligerantă. Guvernul român consideră că, în însuşi interesul adevărului istoric, ar fi cazul să se recunoască şi să se precizeze următoarele:

1.România a intrat în război la 24 August şi nu la 12 Septembrie 1944;

2.Ea a dus acest război nu numai împotriva Germaniei, ci şi împotriva Ungariei hortiste.

Despăgubirile datorate României de Germania şi Ungaria
Guvernul român mai este obligat să facă toate rezervele cu privire la o altă omisiune pe care o observă în proectul tratatului de pace. În adevăr, proectul nu conţine nici o clauză referitoare la despăgubirile şi reparaţiile datorate României atât de Germania, cât şi de Ungaria Ori, România a fost în stare de război cu aceste două ţări. Forţele germane ca şi forţele Ungare au pricinuit distrugeri importante pe teritoriul român şi au impus pierderi şi pagube deosebit de grele armatei şi populaţiei române. Legea internaţională acordă României dreptul de a cere foştilor inamici reparaţii şi despăgubiri. România a şi prezentat revendicări  asupra acestui punct. Cererile de reparaţii faţă de Germania au fost prezentate de Guvernul Român în Decembrie 1945 comisiunii pentru reparaţiile cerute  dela Germania, care s’a reunit la Paris. În ce priveşte Ungaria, ele sunt cuprinse într’un memoriu special remis de guvernul român comisiunii adjuncţilor miniştrilor de externe în Aprilie 1946, la Londra. Ţinem acest memoriu la dispoziţia Adunării. Ca şi forţele aliate, România a luptat împotriva forţelor ungare fasciste, nu numai la încheierea armistiţiului semnat la 20 Ianuarie 1945 între guvernul provizoriu ungar şi Naţiunile Unite, ci până la încetarea generală a ostilităţilor în Mai 1945. România socoteşte că a obţinut dreptul la reparaţii pentru distrugerile pricinuite de armata ungară pe teritoriul român, ca şi pentru pagubele ce i-au fost cauzate prin acte de război.  Pentru toate aceste motive, guvernul român se vede obligat să ceară conferinţei de pace reparare a omisiunii din proectul de tratat. Pe de altă parte, guvernul român crede că unele din măsurile prevăzute în clauzele militare sunt departe de a oferi echivalentul exact al contribuţiei româneşti la efortul comun al Naţiunilor Unite în perioada finală  a războiului.
(Va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here