Roberta Crintea, solist profesionist al Ansamblului Artistic Profesionist Doina Gorjului, aduce astăzi costumul bănăţean, cântecul bănăţean, purtat şi cântat cu mare cinste pe treptele impetuoase ale Doinei Gorjului.
Pe mine, personal, m-a impresionat vocea şi convingerea cu care Roberta îmi vorbeşte despre dragostea purtată scenei. Astăzi ne spune câte ceva şi despre omul Roberta Crintea, care îmbină cu talent cariera artistică şi viaţa de familie, demonstrând că ambele pot fi făcute cu aceeaşi intensitate şi dăruire.
Reporter: De câţi ani cânţi, Roberta?
Roberta Crintea: Cânt de când mă ştiu. Ar putea părea, în faţa cititorilor, un stereotip artistic, o exprimare nelalocul ei, dar crede-mă, asta fac de când eram mică, prima mea apariţie pe scenă, de la vârsta de 4 ani.
Rep.: Cum ai descoperit dragostea pentru cântecul bănăţean?
R.C.: De foarte mică am cochetat cu costumul şi podoabele ce se purtau în Banat, admirând-o pe Nicoleta Voica. Pe vremea aceea nu ştiam că voi îmbrăţişa acest cântec şi această zonă. Am făcut-o cu foarte mare responsabilitate mergând în Banat pentru fiecare amănunt ce compunea cântecul bănăţean. Paşii au fost mici, dar siguri, pentru că ceea ce fac mă reprezintă azi şi nimic nu mă bucură mai mult decât acei oameni care mă opresc pe stradă nedumeriţi şi mă întreabă:
„Sunteţi doamna Roberta Crintea?” Ce ţi-ai putea dori mai mult, ca artist, decât să fii pe buzele tuturor, uneori părând ceva de neatins!? E adevărat, trebuie să fii selectiv cu tot ceea ce faci, să munceşti pe rupte. Nu pentru oricine, doar pentru cei cu standarde profesionale ridicate.
Rep.: De unde anume din Banat aduci cântecul?
R.C.: Din Banatul de Munte. Mi s-a părut o zonă mai plină de tradiţie, dar nu cred că m-am gândit la asta atunci când am început. Pur şi simplu m-a atras.
Rep.: Iubitorii de folclor nu te confundă cu o bănăţeancă veritabilă?
R.C.: Mă gândesc să nu fiu modestă pentru că sunt puţine momentele în care nu o fac şi trebuie să-ţi mărturisesc că adesea întâmpin astfel de situaţii. Mă fac să mă simt puternică şi realizez că mi-am atins, într-un fel sau altul, ţelul. Dar, pentru a ajunge aici, trebuie să îndeplineşti condiţii esenţiale, cum ar fi dragostea, pasiunea, dăruirea.
Rep.: Pentru a ajunge aici, consideri că este numai meritul tău, sau ai avut parte şi de sprijin Divin?
R.C.: Dacă l-aş întâlni pe Dumnezeu, i-aş pune întrebări la care nu găsesc nici azi răspuns. Destinul conduce jumătate din viaţa ta, iar cealaltă jumătate e condusă de caracter. Norocul poate vine. E ca un tren care ajunge în gară, dar trebuie să alergi să-l prinzi, altfel îl pierzi. Concret, Dumnezeu m-a vegheat mereu. Simt cum mă călăuzeşte în momente de neclaritate. Sper să nu mă lase să greşesc! Mă gândesc că ar fi greu de reparat.
Rep.: Soţul tău te susţine, sau fiecare zi din viaţa ta este o luptă cu tine însăţi?
R.C.: Pentru un artist, libertatea este la fel de necesară ca talentul şi inteligenţa, iar soţul meu a înţeles asta cu mulţi ani în urmă. Am crescut şi m-am educat sub ochii lui, iar fără el azi poate aş fi doar Roberta. Îi preţuiesc sfaturile; mereu sunt reale şi la obiect. Niciodată nu m-ar trata altfel decât ca pe cea mai mare artistă, pentru el, desigur. Dar îmi e de-ajuns. Forţa soţului meu stă într-un caracter puternic şi, spre norocul meu, e un bărbat prezentabil, cu un umor greu de găsit şi cu multă înţelepciune.
Mă obsedează independenţa
Rep.: Să înţeleg că eşti, totuşi, o femeie independentă!
R.C.: Mă obsedează independenţa. Gustul ei e minunat. Oricât ai iubi un bărbat, oricât ar ţine el la tine, e bine ca tu să rămâi independentă, să te poţi descurca oricând. Fiind persoană publică, nu pot încerca multe din nebuniile vieţii.
Rep.: Ai eroi în viaţa ta? Sunt anumiţi oameni care te-au determinat să faci ceva anume?
R.C.: Uimitor! Eroul meu este o femeie simplă, cu o putere afectivă extraordinară, care şi azi, după ce s-a stins, mă obligă, nefăcând nimic, să mă rog la ea ca la Dumnezeu, să-mi ajute să pot ieşi dintr-un impas. Tu ai ghicit mai devreme, este vorba de bunica mea. Ea este eroul meu. Amintirea ei îmi umezeşte ochii mereu, dar dragostea şi căldura cu care m-a crescut îmi consolează momentele nu cele mai dulci ale vieţii mele.
Rep.: Hai să ne destindem! Să vorbim puţin despre dragoste…
R.C.: Ai să râzi! Aşteptam întrebarea aceasta! Iubirea poate fi infernul sau paradisul meu. Când vine dragostea, este ca şi când te-a lovit trenul. Crede-mă, n-ai nicio scăpare. Paradoxul este că ar trebui să fie uşor. Este mai greu decât ne închipuim! În viaţa mea iubirea ocupă un loc important şi o trăiesc în formă sublimă, într-o vreme mergând până la iubirea mistică. Nimic nu mă destabilizează mai tare decât când realizez tardiv că într-o vreme când îmi doresc ceva, am mult mai mult. Nu ştiu să-ţi spun de unde lipsa de observare, pentru că sunt o persoană care mereu ştiu ce fac.
Frumuseţea, o chestie de gust
Rep.: Te-ai îndrăgostit subit?
R.C.: Există oameni cu forţe magice, care te atrag ca şi un magnet. Mintea îţi spune să te ascunzi, dar unde? „În faţa ta e dragostea!” Da, cred că da! Dar orice mişcare bruscă de situaţie poate atrage fracturi deschise de speranţe, de somn şi de linişte. Totuşi, acest mod de îndrăgostire e pur şi simplu hrană la scenă.
Rep.: Cum eşti în viaţa de zi cu zi, sociabilă, sau un om greu de atins?
R.C.: Interacţionez bine cu oamenii, în ciuda faptului că aud de multe ori că sunt mult prea distantă. Cine mă cunoaşte ştie că sunt de o naturaleţe dezarmantă, spun adevăruri care de multe ori îmi fac rău. Sunt eu cu bune şi cu rele.
Rep.: Frângi multe inimi când apari pe scenă și la televizor. Dar tu, te consideri o femeie frumoasă?
R.C.: Povestea cu frumuseţea e de fapt o chestiune de gust. Un artist trebuie să fie elegant, să aibă o anumită nobleţe şi atunci cred că sunt mai mult o femeie atentă cu mine şi cu imaginea mea. Vezi bine că nu am picioarele până în gât, nici sânii mari, dar am nişte ochi despre care cei din jur îmi spun că strălucesc şi aruncă săgeţi. „Urlă” modestia-n mine, dar cred ceea ce spun. Frumuseţea e veşmântul sufletului nostru.
Rep.: Ce te face fericită? Arăţi a fi o persoană împlinită.
R.C.: Tinereţea îmi dă un aer de fericire. Dragostea publicului pentru ceea ce fac îmi umple inima şi un telefon nepotrivit la un moment potrivit, mă face să mă întreb dacă sunt fericită. M-am jucat puţin cu cuvintele. Fericirea mi-o aduc gesturi mărunte. Ai să râzi, dar sunt fericită când beau o cafea, când nu am insomnii, când adorm în braţele bărbatului iubit.
Rep.: Fiind fericită şi având succes, ai stârnit invidii. Cum ai reacţionat în faţa acestui sentiment urât: invidia!
R.C.: Nu există meserie în care să nu te loveşti de orgolii. Tânără fiind, la început m-au deprimat, dar constatând că nu este ieşire, am hotărât să fiu eu cea rea. Am devenit o altă persoană. Nu o dublură a Robertei, doar una cu ochii larg deschişi şi cu picioarele înfipte în beton.
Rep.: Ce crezi despre public? El te-a ajutat să treci peste aceste momente, sau colectivul din care faci parte, amintind cititorilor Gorjeanului că eşti un solist unic prin ceea ce faci!?
R.C.: Publicul îmi face inima să vibreze. Ce emoţie mai mare te-ar putea încerca, ca şi artist. Am fost mereu dreaptă pentru că eu consider că nimic nu e mai nobil decât adevărul şi fidelitatea, ele fiind cele mai sacre calităţi ale minţii. Colectivul din care fac parte este unul de renume, bine determinat, cu calităţi de necontestat şi cu nume ce n-au seamăn. M-au primit cu braţele deschise; m-au adoptat mai greu, deoarece am o personalitate puternică, dar azi, acum, este familia pe care o iubesc şi lângă care îmi doresc să fiu mulţi ani de acum înainte, după cei de acasă, desigur. Am considerat mereu că trebuie să mă înconjor de învingători, de oameni de succes, care respectă un sistem de valori, pe care vreau să mi-l însuşesc şi să-l perfecţionez la rândul meu. Nu sunt o solistă la modă. Norocul meu! Moda e capricioasă. Am conştiinţa valenţelor frumuseţii eterne.
Rep.: N-am vorbit despre băiatul tău…
R.C.: Nu sunt multe de spus. Ocupă un loc de o importanţă majoră în viaţa mea. E plin de talent, dar trebuie să umblăm puţin la capitolul lene. E băiat şi vreau să înţeleg asta. E sensibil şi bun, poate chiar prea bun pentru vremurile în care trăim.
Rep.: Spune-le cititorilor Gorjeanului un gând, ceva ce te-ar defini !
R.C.: Mă pui la grea încercare. Îmi plac multe lucruri despre care pot să vorbesc. Dar am să-ţi spun că “un lucru frumos nu e niciodată perfect.” Nu-ţi fie frică, perfecţiunea nu se atinge niciodată !
Rep.: Apropiindu-ne de final, ce pregăteşti pentru publicul tău ? Chiar pentru cititorii cotidianului Gorjeanul ?
R.C.: Lucrez la un nou album de muzică bănăţeană, pe care sper să-l lansez de sărbătorile acestui an. Melodiile mă vor reprezenta pentru că în ele îmi pun toată priceperea mea şi tot interesul pentru frumos. Paralel am momente de inspiraţie şi aduc, cât de curând, în faţa publicului gorjean melodii de dragoste olteneşti, desigur. Acestea din urmă mă împlinesc pe mine, ca om, deoarece am simţit o furie ascunsă a gorjenilor pe seama faptului că nu-i reprezint. Gorjul e locul de unde îmi trag seva, locul unde trăiesc şi zburd independentă. Gorjul este locul în care eu vreau să rămân. Ansamblul artistic Doina Gorjului e emblema ce mi-a pecetluit viaţa.
Minodora Sucea
