De la Slatina (Olt) primesc, prin intermediul lui George Drăghescu, revista „Oltart” care începe, straniu, direct cu un ciclu de fragmente de text „Unelte de hârtie” aparţinătoare lui Paul Aretzu (laureat al Atelierului Naţional de Poezie Serile la Brădiceni) din care spicuiesc câteva definiri:
– a scrisului: „Să scrii ca şi cum ai vorbi de pe cruce”; „scriu cu cerneală de sânge, pe o hârtie din carne”; „singur am tras pământ peste scrisul acela. Aveam mort în rană”;
– a vorbirii: „Vorbirea este limbă în mişcare, ieşire din letargie, timp bine-cuvântat al ideii”; „vorbirea este narcisiacă, seamănă cu vorbitorul”;
– a limbii: „Limba translatează lumea; este un mare tălmăcitor. Realitatea este lingvistică, poate fi vorbită. Limba reflectă (în ambele sensuri) realitatea”; „prin limbă ne comunicăm în primul rând, nouă gândirea. Limba este epifania gândirii”;
– a poeziei: „Poezia îl invită pe cititor să facă parte din ea”;
– a lumii: „Lumea are un aspect ideal pentru că ea este numită prin cuvinte, care sunt abstracţii”.
Cel de-al doilea material este semnat de un gorjean, pe care îl cheamă chiar Silviu Gorjan şi are un titlu incitant: „Uimit, un rege trecea” şi este un comentariu ostensiologic la „Meninele” lui Velázquez – un tablou ameţitor (are 318 cm înălţime şi 276 cm lăţime) de intenţionată transhimeneutică. Sala în care este expus tabloul contribuie la accentuarea ideii de deschidere către un dincolo, căci artistul şi-a pictat… propria pictură. Tabloul e atât de plin de echivoc şi de rafinament încât a fost multă vreme considerat drept capodopera artei apusene, un tur de forţă al picturii, rar egalat şi niciodată întrecut. Se va revărsa asupra acestui tablou o permanentă redescoperire şi timpul nu o va epuiza, chiar dacă, spre înţelegerea misterelor care o străbat, vor trudi criticii, oamenii de ştiinţă, poeţii, dramaturgii sau filosofii.
Dumitru Botar readuce în actualitate o poetă uitată: Ada Umbră (1885-1928), autoare a unui volum de versuri „Sub plopi”, apărut în 1920 prin grija lui Şaban Făgeţel la Editura Ramuri din Craiova.
Iar Teodor Pracsiu scrie despre Theodor Codreanu cel tânăr, comilitonul meu de transmodernism, din 2002 încoace; mai exact despre „acoladele aforistice” din „Fragmentele lui Lamparia”, ori despre „Complexul Bacovia”.
Astfel – rezumez conţinutul articolului – Theodor Codreanu are vocaţia construcţiei critice monumentale, în răspăr cu opinia comună. Are o structură intelectuală de tip monolitic. Este în momentul de faţă un reper cultural sine qua non. Omul şi literatul reprezintă certitudini axiologice. Opera-i, copleşitoare, este una de cărturar ce asumă lucid o temă şi izbuteşte să fie el însuşi în scriitură. Edgar Papu l-a considerat un gânditor aforistic. Eu l-am cunoscut – ce privilegiu! – personal, ne-am adresat reciproc epistole, ne-am clasificat concepte şi paradigme dimpreună, consacrând în România curentul literar al transmodernismului şi noua paradigmă a transmodernităţii. Pun un accent tot axiologic, în final, şi pe proza „Alior” a lui Nicolae Tiţa ca şi pe grupajul liric al lui Silviu Viorel Păcală (ce nume?!) care însă nu păcăleşte ci convinge direct, ci nu paradoxal precum în „tablou de iarnă cu vulpi”: „În spinarea iernii pădurea îşi ţine respiraţia / zăpada e sperma zeilor / iar tu pământul care lipseşte din lunca mea / cu două vulpi ghemuite // scâncetul căţeluşei traversează gerul / şi inima mea // stăm într-o ceainărie / bem cu înghiţituri mici şi citim”.
Ion Popescu-Brădiceni
