2. Teme, idei, motive, atitudini
Nr. 8 al „Vetrei Vechi” (anul V, nr. 8(56), august 2013, 88 pagini) este ilustrat cu lucrări de Legendina Di Paolo, colega de atelier a maestrului Corneliu Baba, căruia poetul columnist Victor Barbu i-a pozat ca model pentru „Arlechin”. Din tată sculptor, artista s-a specializat în triada tipo- şi topos-logică suprarealisto-simbolistă metafizică, precum un alt „babist” Semproniu Iclozan (vezi textul lui George Stanca, pag. 87).
Curat lucru: redactorul şef Nicolae Băciuţ are simţ estic şi perspectiva frumosului asumat idiomatic. Cultivându-i pe clasicii români (Alexandru Philippide, Adrian Marino, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Nicolae Steinhardt, Ion Brad, Nicolae Iorga, Teodor Mazilu, Panait Istrati), ori pe cei europeni (August Strindberg, Reinaldo Arenas, Patricia Tenorio, Vicente Aleixandre, William Congreve, Lidia Kulikovski), revista „Vatra Veche” îşi depăşeşte, categoric, statutul de outsider internaţional ambiţionând a fi realmente o efigie a localismului creator transmodernist şi/sau metamodernist, cu ecouri centrifuge, exoterice, specifice comunicării şi schimbului ardent/imperativ de teme, idei, motive, atitudini.
Boemul poet George Stanca, de a cărui amiciţie necontenstată mă pot bucura şi despre operă căruia am scris un studiu aprofundat, într-una din trilogiile mele critico-teoretice, are dreptate, în esenţă: „Cine are artă în genă, dacă munceşte serios, se va personaliza mai devreme sau mai târziu, aflându-şi propria cale numenologic-fenomenologică.”
Prin urmare, în articolul său, Monica Duşan – dedicat „fenomenologiei narative a spiritului românesc” – apreciază că „trecerea de la aparenţele fenomenale la lumea esenţelor, echivalează… cu înţelegerea mai profundă şi mai nuanţată a caracterului spiritual creştin al existenţei istorice româneşti”. Această înţelegere presupune „îmbinarea dintre eroic, tragic, moral, spiritual, sacru, misionar şi sublim în existenţa etnică şi istorică a românilor” (pag. 15) şi pe mine, ca simplu cronicar la primire, mă trimite iar la transmodernitatea de cursă lungă, succesivă, în ordine, post- şi meta-modernismului.
Mihai Eminescu însuşi suportă, cu beneficii hermeneutice valide epistemologic, o relectură a ontosofiei sale sacral-religioase. Stelian Gomboş întreprinde respectiva metacercetare pe baza unor contribuţii ale lui Nae Georgescu, Corneliu Botez şi Theodor Codreanu, cel din urmă vajnic oficiant al transmodernismului în România anilor 2000-2010, ca şi subsemnatul, I.P.B. (vezi volumul: „Eminescu şi mistica nebuniei”). Până la urmă Răzvan Ducan are dreptate: un film despre viaţa/opera lui Mihai Eminescu ar fi fundamental pentru cinematografia românească. Ce pricini, ce obstacole, ce impedimente, ce „masonerii” idiosincrazice ar sta de-a curmezişul unui asemenea mirabil proiect?
Semnalez, în trecere, exerciţiul recuperator al lui Marin Iancu, vizavi de Cercul de la „Albatros” (unul de tranziţie, succesiv Cercului de la Sibiu), dar şi eseul Claudiei Vaşloban despre „discursul religios în opera lui Nicolae Steinhardt” din „Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă”, carte dăruită mie înainte de a se prăpădi de editorul ei, poetul Virgil Bulat, alt straşnic comiliton de transmodernism, la îndemnul căruia despre primul volet al ediţiei integrale – „Jurnalul fericirii” – am semnat un eseostudiu aprofundat în revista „Tobor” din Cluj-Napoca şi pe care „România Literară” mi l-a remarcat. Succint, discursul religios al lui Nicu Steinhardt este unul Kerigmatic (Kerigma este o predică în care se vorbeşte despre Sfânta Scriptură şi Tradiţie).
La viziunea lui Aurel Codreanu se raliază, obsesiei „puternice” a lui Platon, după care nemurirea ca nostalgie exprimă „dorinţa de Fiinţă, dorinţa de Absolut”, deci efectiv una metafizică. De acest obiectiv s-a lăsat furat şi Liviu Ioan Stoiciu – nimeni altul decât laureatul celei de-a XVII-a ediţii a Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”, 6-8 septembrie, 2013 – în „Craterul Platon” şi în „Substanţe interzise”. LIS bate la „poarta spre o altă dimensiune”; Fiinţa „îşi îneacă privirea în adâncul cerului”, conform aceleiaşi dorinţe de revenire, a sufletului, în cerul ideilor pure ş.a.m.d. Subscriu, cu încântare prodomo, concluziei lui Tudor Cicu că „LIS va rămâne poetul care a imaginat şi transmis, generaţiei de după el, teme-idei-viziuni-revelaţii, pentru o nouă cale în poezie”, ce-ar putea fi benefică istoriei literaturii române, rescrisă, desigur, din perspectiva-mi transmodernistă, dar şi din cea metamodernistă a lui Lazăr Popescu; asta deoarece Nicolae Manolescu îl expediază superficial, iar Alex Ștefănescu îl ignoră totalmente pe nedrept.
Închid şi acest comentariu cu surpriza informaţiei că un alt laureat al Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”, la cea de XVI-a ediţie, din 2012, Victor Ştir a publicat şi un roman „Palimpsestul dimineţii”, unul al socialului mişcat de răsturnarea sistemelor, similar, ca abordare „Eșecului cartofilor cruzi” al romancierului columnist Lazăr Popescu; neuitându-l însă pe Ion Pachia-Tatomirescu, ale cărui poeme de largă respiraţie se vor şi sunt „caligrafii ale sufletului”, „trăgând, apoi, zăvoarele, pentru cinci milenii, fără frontiere, la mine-acasă, la mine-n lacustra davă, ca unchiul, în casa sufletului, amin…!” (pag. 59); dar şi menţionând-o pe Claudia Voiculescu, autoarea unor graţios-melancolice rondeluri (pag. 67).
În final, revin la gorjeanul columnist Ion C. Gociu, cu (a)postila că schimbul său epistolar cu Nicolae Băciuţ e un model de comunicare; scrisorile sale (două) fiind inserate imediat după Ana Blandiana, posesoare a Premiului pentru Opera Omnia al Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”, organizat anual la Târgu-Jiu şi Târgu-Cărbuneşti.
Ion Popescu-Brădiceni
