În copilăria mea, ştiu că m-am jucat într-o zi, mai deosebit, cu căţelul Negruţ, când ne-am făcut amândoi loc pe micuța mea sanie. Și toată ziua aia doar m-am bucurat de compania lui. Am râs, m-am jucat și am alergat prin acea zăpadă albă, imaculată. Cu toate aceste mici gesturi, cu el lângă mine, am adunat momente speciale. Momente în care mă simțeam iubită și fericită. Pentru că acel cățeluş, pentru care lumea era simplă și care mă vedea doar pe mine, era acolo, iar, noi, oamenii, suntem uneori ființe atât de complicate. De aceea iubeam simplitatea lui. Acel cățel nu avea o mie de gânduri și întrebări. El doar iubea, așa cum simțea, așa cum voia. Și de aceea, avea acea abilitate unică, acea capacitate de a face oamenii fericiți. Însă acel cățel, fără ca eu să știu, avea să-mi spună rămas bun, printr-un accident! Eu percepeam timpul pe care îl petreceam cu el ca fiind infinit, însă, acele clipe «infinite» ale mele, de unde era să știu, că de fapt erau numărate. Îmi amintesc când i-am văzut ochii, felul în care m-a privit. În cei trei ani nu i-am văzut acea privire nici măcar odată. Ochii lui parcă dornici de năzbâtii, curioși și puternici erau atât de diferiți. Când mă privea, vedeam în ochii lui cât suferă, cât de tare îl doare, că strigă după ajutor. Și în acea agonie cumplită cățelul meu tot iubea. Pe lângă disperarea din privirea lui, vedeam că e bucuros că sunt acolo. Se bucura că sunt lângă el. S-a ridicat cu greu și s-a întors spre mine să mă vadă. Acei ochi care cerșeau îndurare, nu o să-i pot uita vreodată. Momentul când s-a întors spre mine și m-a privit cu acei ochi, acela a fost un strigăt de ajutor. Cățelul meu striga: „Salvează-mă!”. Era atât de bucuros când am ajuns lângă el. Deoarece eu eram persoana pe care o iubea cel mai mult, aștepta să-i alung cumva durerea, să fac ceva pentru el. Mă aștepta să-l salvez. Îmi spunea cât de tare doare. Mă bântuie în fiecare noapte acea privire și faptul că nu am putut face nimic pentru el! Cățelul meu cerea ajutor și o știam prea bine, însă nu i-l puteam oferi. Nici măcar atât nu am putut să fac pentru micul meu prieten care îmi oferise atâta fericire. Cățelul acela se stingea în fața mea, se chinuia, iar eu nu puteam să-i alin nici măcar puțin suferința. Mi se rupea sufletul când îl vedeam. O zi mai târziu a murit în brațele mele. Atunci am realizat că iubirea mea nu a putut face nimic. Când Negruț a avut cea mai mare nevoie de mine, eu doar am stat și l-am privit. Eu doar primisem de la el, de dat nu am avut prea multe. Tot ceea ce-mi oferise, toată fericirea dăruită de el nu o voi uita vreodată. Tot timpul cred că am stat lângă el, i-am vorbit, i-am cântat, l-am mângâiat. Am vrut să-i întorc măcar puțin din dragostea pe care mi-o arătase și mi-o dăduse, să-i fiu alături, să nu-l las din brațe nici măcar o secundă. Să-i spun într-un fel că nu e singur. Însă, decât să fi murit, fiind iubit și iubind, aș fi preferat să trăiască așa.
,,Cățelul meu, aș vrea ca să îi știe cineva povestea”!
Mă tot gândeam, cățelul meu căruia îi plăcea atât de mult să alerge, să fie liber, nereținut, ce avea să facă el legat atât de strâns de pământ. Acel cățel care era mereu în spatele meu, pe care nici măcar gardurile și porțile încuiate nu-l opreau să mă urmeze, cum putea să-mi întoarcă pur și simplu spatele și să plece?! Eu eram aceea care îl lăsam în urmă, eu îl părăseam și îl făceam să mă aștepte cu orele, deci, cum putea el să mă abandoneze așa? Nu era corect. Însă mai mult decât asta, acel cățel nevinovat, sincer și iubitor, acel cățel care știa doar să ofere fericire, cum a putut el să sufere în halul ăla? Cățelul meu nu făcuse nimic ca să merite o așa moarte. Liniștit, de bătrânețe, lângă mine în noua mea casă și cu copiii mei alături de el, așa ar fi trebuit să plece. Nu în chinuri! Viața, chiar nu este corectă, nu? Însă, nu mă afecta asta. Viața, să mă atace și să facă tot posibilul să mă doboare, nu mă deranjează. Pentru că eu, cu siguranță, voi găsi puterea să mă ridic. Pentru că eu, ca un om cu păcate, lipsuri și greșeli, merit să fiu supusă încercărilor, să-mi asum responsabilități și să risc. Însă, acel cățel nu greșise niciodată cu nimic. Nu intra în datoria lui să plătească pentru păcatele mele. Și totuși, până în ultima clipă, acel cățel a iubit un om ca mine. Și știu că încă o face. De aceea, am să trăiesc bine. Am să râd, am să fiu fericită, nu o să plâng foarte mult și am să-i duc dorul ocazional, o să continui să lupt fără să mă dau bătută vreodată, o să iubesc viața din ce în ce mai mult, cu fiecare lovitură pe care mi-o oferă, pentru că acel cățel mă iubește. Iar eu trebuie să fiu demnă de iubirea lui. Nu pot lăsa ca un cățel atât de minunat să iubească un om laș și nefericit! Cățelul meu, aș vrea ca să îi știe cineva povestea! În afară de mine, aș vrea să și-l mai amintească cineva. Că în timpul scurt în care a colindat pământul, a adus numai fericire și bucurii. Că undeva, nu e foarte importat unde, că în câțiva ani, nu contează care sau câți, a existat un Negruț care a adus doar binecuvântare în jurul lui. Astfel, cățelul meu va putea alerga pe buzele persoanelor ce vorbesc despre el, va putea primi atenție în gândurile oamenilor pe care i-a impresionat și va trăi veșnic în inimile pe care le-a mișcat. Aș vrea ca Negruț al meu să trăiască așa. Aceasta este doar o parte, o mică parte din locul pe care îl numesc acasă și din sentimentele pe care mi le transmite acest unic loc. Încă iubesc să-mi parcurg drumul spre casă. Pentru că doar așa, pot simți că acele lucruri și ființe dragi mie au existat cu adevărat. Deși nu mai sunt acolo, pentru că le-am iubit, încă le pot simți prezența. Satul meu, orașul meu, poate că par banale, nesemnificative, însă poveștile pe care le ascund, oamenii pe care îi găzduiesc, toate astea sunt minunate. Aici am pierdut și am și câștigat, am râs dar am și plâns, însă, cel mai important când privesc în urmă, doar aici mă pot găsi pe mine și tot ceea ce am prețuit și am iubit mai mult în viața mea, căci acasă am cunoscut unul dintre cele mai frumoase sentimente din lume și anume sentimentul de a trăi!
Maria IORDACHE, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, Univ. «Lucian Blaga» Sibiu
