Ultimele capitole din ,,Însemnări din campanie”, fac referire la evenimente din perioada în care Regimentului 18 Dorobanți a fost trecut în refacere. Decimarea unei părți a regimentului, starea jalnică în care se găsec cei rămași în viață( ,,Noi parc-am fi oaste de adunătură, murdari, plini de noroi, cu efecte rupte, nebărbieriţi, plini de păduchi”), noul comandant de companie care se purta foarte urât cu trupa, întârzierea scrisorilor de acasă și multe altele îi provoacă răni sufletești.Venirea primverii, frumusețea Mării Negre și sărbătoarea Învierii Domnului compensează aceste deprimări sufletești:,, Când am văzut marea, am exclamat toţi: „Iată marea, marea care udă pământul țării noastre! Marea se prosternă parcă la picioarele noastre, cu fruntea căutând să ne atingă picioarele. Îmi vine ca să pun mâna să mângâi apele albastre… Apele mării vin în valuri cât dealurile şi se izbesc de ţărm. Toată noaptea huieşte marea. Coamele albastre de valuri vin de departe uriaşe spărgându-se în spumă albă, de parcă ar fierbe într-un cazan. Cine a văzut vreodată cum răsare luceafărul pe mare? Minune, minune! Dar nu pot să scriu. Nu ştiu de ce în mine nu mai vibrează nimic. Sunt un om aproape fără suflet.” Minte ageră și iscoditoare, Mara adună în lada sa de zestre sufletească locuri și chipuri noi de oameni, în aceste ultime însemnări dându-ne informații despre tătarii de la Marea Neagră(,,Fac şi eu o plimbare pe uliţele satului, care sunt întortocheate şi scurte. Toţi locuitorii sunt tătari. Satul e înfipt în coastă, în stânci. Casele seamănă de departe cu cele japoneze. Acoperişul caselor, pridvorul, prispa înflorată, beciul, stâlpii, până şi uluca în pridvor, seamănă cu casele gorjeneşti. Femeile sunt frumoase aproape toate şi au trăsături fine şi regulate. M-am gândit că poate de-aceea sunt aşa de frumoase, fiindcă multe vor fi fiind strănepoatele domniţelor şi voichiţelor noastre răpite de tătari pe vremuri. Cine ştie dacă fecioarele noastre luate în şeaua cailor, nu vor fi fost duse pe-aici! Tătarii sunt în schimb scurţi, groşi, negri şi urâţi. Ei sunt însă oameni de treabă.”).Ultimele însemnări vorbesc despre perioada staționării unității militare în Simferopol și Sevastopol, unde au întâmpinat și Învierea Domnului.
Joi, 19 martie. Satul Angara nu e nici mai bun, nici mai rău ca un sat obişnuit de-al nostru din fundul munţilor. Mie îmi place mult acest sat. Tufele de mărăcini, răchitani, păducei, sângeri, măceşi năpădesc până lângă prispa caselor. Încep să înverzească. Ogaşele sunt pline de verdeaţă şi apa limpede ca vioreaua curge peste pietre. Ne săturăm şi noi de apă Aici ne întâlnim cu adevărat cu primăvara. Culegem viorele, bucurându-ne ca nişte copii. Dar suntem smulşi din visare şi … poezie de înjurăturile căpitanului care nu ne crede că suntem şi noi oameni. Ne adună în vreo 3 minute pe şosea şi face instrucţie cu noi: prezentarea, raportarea de executarea ordinelor, pasul de defilare. Şi pe noi ne dor picioarele şi ne ustură tălpile. Dăm cu piciorul în pământ, iar pe dealuri, prin mărăcini, pe văi cântă primăvara. Iată chiar lângă noi tămâioasele au pornit spre şosea de prin tufe, ca revărsarea unei ape de cer albastru.
La Marea Neagră
Marţi, 24 martie. Zi foarte frumoasă. Soare, cald. Mă prezint la vizita medicală. Pe toţi ne află foarte slăbiţi, iar ca leac ne dă aspirină şi chinină. Ne vede un medic maior de la vânători. Nu ne revenim deloc. Şi păcat! Stăm într-o regiune cu adevărat poetică. Soldaţii stau la şcoală. Observ că Crimeea era o republică autonomă sovietică, după inscripţia de pe tabla de aci.
Miercuri, 25 martie. Timp şi mai frumos. Umblăm în vestoane. Mă simt bine. Aseară am primit scrisori de la Iulia. Sunt aşa de liniştit! Organizăm poziţia în altă formă. Trasez şanţurile şi soldaţii le sapă. Lângă adăpostul nostru este o moară de apă, între plopi. Tătăroaicele scoboară cu ulcioarele înflorite la apă pe drumul de brazi şi ne râd frumos, iar noi le mângâiem din ochi. Numai locuri de vis şi poezie.
Joi, 26 martie. Nici vorbă ca să fim lăsaţi în pace să ne spălăm rufele, să ne curăţim hainele. Pe vestonul meu şi acum mai este noroi uscat de la Kerci din 27 şi 28 Februarie. De dimineaţă suntem scoşi într-o grădină cu echipamentul întreg şi acolo începe inspecţia. Dar ce să vadă Domnul căpitan decât rufe murdare, haine necusute, soldaţi nebărbieriţi? Stăm aşa până la ora 1.Îmi caut gazdă. Timp frumos. Simferopolul nu e aşa de bombardat de aviaţie. Bombardamentele se fac noaptea şi numai în cartierul tătăresc Sara-Bus, către gară, care e distrus. Tătarii s-au încadrat în serviciul de ordine şi ajută foarte mult la serviciile armatei. Unele formaţiuni de tătari poartă uniforma germană şi sunt înarmaţi, iar cei mai mulţi au o banderolă albă pe braţ. Din cauză că tătarii s-au încadrat în noua ordine, adeseori sunt masacraţi de partizani, noaptea sau pe unde sunt întâlniţi singuri. Un tătar îmi povesteşte că săptămâna trecută, în lipsa lui de-acasă, comuniştii au intrat în casă noaptea şi i-au măcelărit soţia şi doi copii.
Sâmbătă, 28 martie. După câte înţelegem, s-au luat măsuri de la regiment pentru deparazitare, curăţenie, la băile din oraş. Plecăm de dimineaţă la câmp la tragere. Simferopolul e aşezat ca într-o căldare, de jur împrejur începând platoul. Abia acum văd cât e oraşul de mare. Timp plăcut, cu soare. De la câmp venim în cadenţă şi în bătăi. Cred că n-o să pot suporta starea asta până la sfârşit.
Duminică, 29 martie. Floriile. De dimineaţă ne spovedim şi ne cuminecăm. Mă întâlnesc cu Domnul sublocotenent Şerban care acum e la Compania de Armament a regimentului. Spune că am slăbit mult. Mie îmi stă gândul numai la mizeriile pe care le îndurăm de la căpitan, care şi aici sub ochii preotului ne-a înjurat pe toţi la rând. Mă retrag lângă gard şi citesc rugăciuni din cărticică.
Marţi, 31 martie. Pe la ora 10 plecăm spre Sevastopol. Cum ne punem în marş, se porneşte ploaia. Mergem greu, dar suntem voioşi. Suntem opriţi pe la ora 3 în nişte pomi, unde D.l General Băldescu ne vorbeşte despre noua misiune ce ni s-a încredinţat pe frontul Sevastopol. Ajungem odată cu noaptea la Baccisserai, deşi aici pare a fi un oraş mare, nu se găseşte şi pentru noi un cantonament omenos. Uzi de ploaie suntem băgaţi toate companiile într-o enormă clădire a moscheii. Baccisseraiul este centrul curat tătăresc cel mai important din toată Crimeea. Nici nu-mi dau seama cât este de mare moscheea. E ceva ce n-am văzut în viaţa mea. Ne urcăm 3 companii sus pe-o scară întortocheată şi eu cu o grupă ne hotărâm să dormim într-un amvon îngrădit. Ferestrele sunt sparte peste tot şi lăsându-se frigul ne prinde un tremurat grozav.
Vineri, 3 aprilie. Frig. Post negru. Rugăciuni. Aci e loc la tot pasul pentru rugăciune. Lucrăm toată ziua la noua poziţie. După masă se strică vremea. Se înnorează şi începe ploaia. Stăm în pădure, ca hoţii. Spre front trag cu toate armele. Ne vârâm sub corturi şi ploaia răpăie încet, de parcă s-ar fi pornit de ani de zile. Picăturile se preling încet pe crengi la vale, vântul din când în când mai scutură lăstarii. N-am fost niciunul până în linia I-a. Ce-o fi pe-acolo, nu ştie nimeni. Norocea a plecat cu brandurile companiei acolo, fiind nevoie.
Sâmbătă, 4 aprilie. Slt. Popescu Ion de la plutonul de mitraliere a fost răpus în zorii zilei de o armă cu lunetă. E prima jertfă dată de regimentul nostru pe frontul acesta. După masă sunt chemat de către Dl. colonel Ganea la punctul de comandă al Regimentului care-mi spune să scriu ceva despre această jertfă, pentru trimis în ţară. Din cauza acestei întâmplări nenorocite suntem toţi trişti. La Odesa tot aşa s-a început, prin moartea Slt. Popeangă. Seara ruşii atacă în flancul stâng al regimentului, adică al batalionului, fiindcă atâta contează efectivul nostru, dar fără rezultat. Plutonierul T.R. Trăistaru este rănit în timp ce căuta să dea ajutor Slt. Popescu. Nu-mi vine să mă culc.
Duminică, 5 aprilie. Sf. Paşti. În noaptea asta am stat toţi de veghe. Plutonul stă în gropile de trăgător iar noi în dosul cortului cu agenţii, la un pic de foc. Luna luminează ca ziua şi s-a lăsat frigul. Nu s-aude nimic spre front. Vorbim încet despre ţară, despre frumoasele petreceri de altădată, de Paşti. Suntem aci lângă foc 5 oameni, care am mai făcut şi Crăciunul tot pe-aici. Domnul sublocotenent Gogoloşu a adus o lumânare de campanie pe care o aprindem la ora 12 spre a sărbători şi noi Sfânta Înviere a Domnului. Îngenunchem toţi şi ne închinăm apoi rostim „Christos a Înviat!” Plecăm pe urmă pe la ostaşii de pe poziţie. Domnul sublocotenent merge înainte şi spune fiecăruia: „Christos a înviat!”. Ostaşii răspund din adâncul inimii: „Adevărat a înviat, domnule sublocotenent”. Câte unul stă rezemat de peretele rece al groapei şi când aude şoptindu-i-se vestea cea mare, tresare şi răspunde şi el încurcat şi oarecum surprins. Apoi gândurile ne poartă numai spre casă, ne cuprinde pe toţi un fel de neastâmpăr şi nu ne mai aflăm locul. Încet, încet se face ziuă. Abia acum ostaşii au plecat la corturi, rămânând doar pândarii puştilor mitraliere. E o zi frumoasă cu soare strălucitor. O păsărică fluieră ca un graur a primăvară în grupul de copaci de lângă cortul nostru. De vreo două dimineţi vine regulat când răsare soarele şi din guşa-i galbenă scoate fluierături minunate. Eu parcă aş vrea ca să mă rog mai mult lui Dumnezeu. Azi parcă totul e minunat şi frumos. Deodată tunurile noastre s-au pornit şi trag amarnic. Văzduhul urlă, apoi încep avioanele ca să cerceteze frontul peste tot. Undeva într-o poiană, ştiu că se va face slujbă de către Părintele Floroiu, al regimentului. Am vrea ca să auzim şi noi măcar o clipă sfintele cântări. De departe printre arbori străbate din când în când glasul preotului. Observ că ostaşii îşi fac cruce şi stau de parcă ar tot vrea să mai audă încă odată. Suntem adunaţi aproape de ora 11 şi ni se împarte pâine, paştile. Fiecare se apropie de gamela în care se află pâinea muiată în vin, îşi face cruce şi gustă. Apoi încet trecem sub arbori în jurul poenii, fiindcă aviaţia inamică brăzdează cerul. Vine căruţa companiei cu alimentele. Ni se împart cozonacii veniţi din ţară, ouă roşii care poartă frumoase cuvinte de urare: „Christos a înviat! Scumpi ostaşi biruitori!” Sunt daruri trimise special de judeţul nostru pentru noi. Unii descopăr până şi comuna de unde sunt, scrisă pe ouă. E aşa de mare bucuria tuturora. Apoi ni se dau ţigări, rom, licheur, salam. Germanii ne fac cadouri frumoase:. şocoladă, ţigări, rom, conserve. Ciocnim voioşi în toate părţile, dăm mâna unul cu altul, ne îmbrăţişăm! Alergăm pe potecă spre corturi, cu braţele pline de daruri şi bunătăţi. Până şi căpitanul nostru, a venit şi a dat mâna cu fiecare, urându-ne tot binele. Eu îmi iau carnetul şi între nişte jnepeni, la soarele blând şi cald caut să notez câte ceva. Mă gândesc ce va fi fost altădată pe-aici, cum vor fi vuit pădurile acestea de dangătul clopotelor din Sevastopol! Păsările cântă pe lângă cort, parcă urându-ne şi ele veselie şi voie bună. Ostaşii şi-au pus flori în bonetă. Sergentul Sulea vrea să-şi facă obiceiul cu ori ce chip ca la Tismana. Neavând cum, stă pe un lemn în uşa cortului şi c-o mână la falcă iar cu cealaltă zgârâind în ţărână c-un băţ cântă încet, cântă aşa doar pentru el, întâi lung şi tărăgănat, ca după oi, apoi nişte sârbe cu fluierături. Ţiganul Ciulei a umplut casca de bunătăţi şi rezemat de-un stejar spune că o să le mănânce pe toate ca să ştie şi el c-a făcut Paştile. Unii s-au trântit cu faţa în sus şi cu mâinile sub cap, stau aşa şi tac. Alţii dorm, poate dorm de necaz sau de inimă rea, cine-i ştie! Plec la regiment pentru ordine şi pe toate potecile au înflorit cojile de ouă roşii Aşa vin Paştile, oriunde am fi: cu bucurie, cu soare şi cu ouă roşii.”
Intrarea în drepturi a primăverii alină o parte a suferințelor ostașilor, care se bucură ca niște copii de aceasta. După cum va nota Mara, războiul rărerește în continuare rândurile regimentului, fie datorită gloanțelor inamicului, fie datorită bolilor, degerăturilor etc.Iarna petrecută pe câmpurile de război din Rusia a învins corpul lui Mara, ultimele însemnări sunt ale unui ostaș epuizat de boală, care se întristează la gândul că nu va mai putea fi de folos unității din care făcea parte.Simte că ar putea să nu mai vadă o altă primăvară, de aceea, ca și camarazii săi, se bucură de revărsarea acesteia.(Pădurea e plină de flori. Lângă gura adăpostului meu au înfrunzit doi bujori roşii de pădure. În fiecare dimineaţă mă uit la ei. Vor înflori într-o dimineaţă ca două răni aprinse şi se vor alinta în lumină şi soare. Doamne, ce frumos o să fie de-acum încolo pe-aici! Atâta am aşteptat noi după zilele calde! Acum eu sunt aşa de bolnav şi de necăjit!…Rămân în gura bordeiaşului cei doi bujori îmbobociţi, pe care n-am avut norocul să-i văd înflorind.)
Marţi, 14 aprilie. Avioanele Stuka bombardează în continuu portul. Inamicul încearcă să atace neîncetat. Avem câţiva răniţi şi morţi. În vale în satul Orta Kereck, lângă şcoală, ia fiinţă al treilea cimitir al zbuciumatului nostru Regiment.
Miercuri, 15 aprilie. De dimineaţă frig. Am auzit cântând cucul undeva spre stânga, către front, la Compania I-a. Brebeneii, păştiţele, viorelele, au umplut tufişurile, la tot pasul florile îţi aduc aminte de atâtea: de copilărie, de casă, de sat, de iubită…
Joi, 16 aprilie. Zi cu timp schimbător. Începe şi azi activitate de avioane inamice. Noi am început de două zile instrucţie. Avem alt comandant de regiment. Are nişte păreri foarte rele despre regiment. A fost prefect de Vaslui până acum. Scriu soţiei acasă. Pe la ora 11 inamicul atacă în sectorul nostru. Face o pregătire intensă de artilerie şi branduri.
Deodată încep mitralierele de o parte şi de alta. La postul de comandă al regimentului e activitate mare. Zbârnâie telefonul şi Dl. colonel stă numai la aparat. Din ce în ce focurile de infanterie se înteţesc şi mai mult. Se rupe legătura cu compania D.lui căpitan Ambrozie.
Se trimit agenţi pe fir. Nu se mai înţelege nimic la un moment dat. În minutul 15 se restabileşte legătura. Se raportează: inamicul a fost oprit aproape de reţelele noastre. Se cere grabnic intervenţia artileriei spre a opri alte valuri care se văd venind în salturi peste vale. Mitralierele clănţănesc de huieşte pădurea şi brandurile cad aproape ca la Kerci. Stau cu agenţii gata. Inamicul începe să se retragă, iar o parte a rămas lipit de piciorul pantei dinspre noi. Se ordonă imediat ca să acţioneze aruncătoarele de 80 şi de 62. După 40 de minute se linişteşte totul, raportându-se telefonic la regiment: ,,Inamicul s-a retras la baza de plecare. Sunt morţi şi răniţi. De la noi a fost rănit uşor Dl. căpitan Mihai Vasile şi Dl.sublocotenent Şorop. Alţi răniţi au fost şi evacuaţi.”
Marţi, 21 aprilie. Instrucţie. E soare şi frumos şi ne bucurăm nespus de căldură. Simt însă că nu mi-e bine deloc. Nu ştiu ce este cu mine dar am nişte tulburări în tot corpul şi-mi vâjâie capul. Domnul colonel asistă întotdeauna la programul de instrucţie. Nu-i mulţumit de noi. Spune mereu că am ajuns la dezastru. Azi însă a reacţionat prompt şi frumos domnul căpitan Fofici, care la aceleaşi cuvinte grele ale D.lui colonel Dumitrescu, a răspuns:„Nu-i adevărat, domnule colonel. Acest regiment este un regiment de eroi”. Parcă ni s-a ridicat o piatră de moară de pe inimă prin ţinuta demnă a acestui brav căpitan, care este al nostru, al gorjenilor şi noi suntem ai lui. Pe nimeni nu-l dor mai adânc în inimă jignirile care ni se aduc, după ce că atâta timp am pătimit şi am sângerat.
Joi, 23 aprilie. Toată noaptea nu pot să mă odihnesc. Acum mă doare şi în partea dreaptă la baza plămânului. Tuşesc, mă doare capul, cred că am temperatură. Simt că mă voi îmbolnăvi straşnic, de aceea completez la zi registrul istoric al regimentului. Mare activitate aviatică a inamicului.E frumos peste tot. Ce bine ar fi de n-aş fi bolnav!(În numărul viitor vom publica ultima parte a ,,Însemnărilor”)
Dumitru Cauc
