Restituiri – GHEORGHE PAVELESCU – “Pasărea-Suflet” – Studiu de antropologie culturală indo-europeană (Ed. Altip, Alba Iulia, 2009)

354

scan0002Regretatul etnofolclorist prof. univ. dr. DHC GHEOGHE PAVELESCU şi-a trăit întreaga sa viaţă nu numai în admiraţia şi preţuirea faţă de maestrul său Lucian Blaga (la care a susţinut două doctorate), dar şi în dăruirea (de înalt profesionalism) faţă de tradiţiile spiritualităţii româneşti, investigând zone etno-folclorice de mare rezonanţă spirituală, precum Apusenii sau Valea Sebeşului.

Autorul acestei impresionante monografii s-a format în mediul academic clujean de altădată, având printre mentorii săi pe Ion Muşlea, directorul Arhivei de Folclor a Academiei din Cluj.
Prima din cărţile postume, Pasărea-Sfântă, a apărut prin grija fiicei sale Amalia Pavelescu şi cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba (Editura ALTIP, Alba Iulia, 2009). Este un studiu de antropologie culturală indo-europeană al cărui motto îl omagiază pe Ion Muşlea “care mi-a descoperit vocaţia de folklorist şi mi-a publicat primul studiu despre Pasărea-Sfântă, în 1942”. De la apariţia acestuia, în urmă cu mai bine de şaizeci de ani, autorul nu a renunţat la tematică, adâncind cercetările. Să menţionăm că autorul, născut în frumosul sat Purcăreţi din munţii Sebeşului (dincolo de Căpâlna, unde am putut ajunge şi noi), a putut cunoaşte în amănunt acest obicei legat de ritualul înmormântării şi a meditat îndelung asupra semnificaţiilor ce le implică.
*
Cum să nu impresioneze această neobosită râvnă şi dăruire, răsplătite cu premii şi titluri academic (e adevărat, cam târziu)!?…
Prima consemnare privind Pasărea-Suflet este găsită la Simion Florea Marian (Înmormântarea la români, 1892): e vorba de un vechi obicei, legat de ritualul de trecere, de a se pune pe stâlpul de la capul răposatului o pasăre cioplită. Prezent şi în ariile etno-folclorice din Hunedoara, Alba şi Sibiu, acest obicei vorbeşte despre “un cult al morţilor şi al sufletului” (interesul pentru această temă i-a fost stimulat şi de piesa lui Maurice Maeterlinck, Pasărea albastră, dar şi de studiul Psyche al lui Erwin Rhode).
Dar un îndemn categoric i-a venit autorului din partea lui Lucian Blaga, care amintea în “Spaţiul mioritic” (1936) de “porumbelul sfânt” (ce coboară printre mormintele din cimitirele româneşti) şi de “Pasărea-Sfântă” (1926) întruchipată în aur de sculptorul Constantin Brâncuşi (vezi “Măiestrele” şi “Păsările în spaţiu”). Un alt îndemn i-a venit autorului din partea maestrului Ion Muşlea, directorul arhivei clujene şi autorul unei circulare-chestionar din 20 februarie 1940, prin care se solicitau informaţii din satele Transilvaniei (circulară reprodusă la pag. 53-55).
Cercetând şi fotografiind primele “păsări”, începând din satul natal Purcăreţi, Gh. Pavelescu reîntâlneşte obiceiul şi în alte localităţi: Căpâlna, Loman, Şugag. Dispărând un timp, obiceiul reapare în sate mai retrase din Alba şi Hunedoara, precum Cugir, Mujeşti, Călene, Pianul de Jos, Răchita, Săsciori, Cioara, Vaidei (în ultimele două sate hunedorene se pun pe stâlpul funerar câte doi porumbei).
Chestiunea fusese abordată de autor într-un studiu complex, Arta funerară din zona Sebeşului (1945), rămas, din varii motive independente de voinţa autorului, nepublicat. Se cunoaşte şi perioada de dizgraţie din timpul regimului communist, când autorul a avut de suferit pe nedrept…
În ceea ce priveşte vechimea obiceiului la români, acesta poate fi întâlnit în cultura dacilor (din care provine şi stâlpul funerar cioplit – v. pr. cercet. Dumitru Bălaşa, De la Zamolxe la Iisus Hristos, 1994……), cea mai veche atestare la noi fiind pasărea de bronz găsită la cetatea dacică de la Piatra Craivii, însă prezentă şi în siturile din Munţii Orăştiei, la Feţele Albe, şi în Braşov, la Râşnov. Este citat, în sprijin documentar, cercetătorul istoric Dan Olteanu cu “Religia dacilor” (2002), care leagă tema de mai vechea idee a lui Platon privind “sufletul-înaripat” din dialogul Phaidros.
Şi romanii aveau credinţa că “după moarte, sufletul se ridică la cer sub forma unei «păsări», crezul Păsării-Suflet fiind întâlnit şi „în Dacia Romană, la oamenii de rând”, după cum poate fi văzut pe vasele greceşti de lut sau de metal încă din sec. al IV-lea î.e.n.
“Motiv dominant” în arta dacică, Pasărea-Suflet are o străvechime imemorială, fiind atestată la noi încă din prima vârstă a fierului, pe carele votive descoperite la Orăştie sau pe obiecte din sanctuarul circular de la Sarmisegetuza Regia.
Se fac referiri de tot interesul la obiceiul priveghiului, exprimând bucuria sufletului eliberat, (pe alocuri „veselie” ca în nordul Moldovei sau la Săpânţa, în Maramureş) – un obicei „des întâlnit în zonele intracarpatice, adică acolo unde civilizaţia dacică a fost mai viguroasă”. Este adusă în discuţie credinţa în „nemurirea sufletului” nutrită de „Geţii nemuritori” (Herodot), dar şi acea jelanie numită „Cântecul zorilor” („model poematic al ceremonialului de înmormânttare”), cu menţiunea că din vechea noastră civilizaţie a lemnului s-a născut şi arta funerară, cu variantele amenajării locului de veci străjuit de brazi…Să reţinem şi consideraţiile privind practica incineraţiei (înainte de epoca burebistană, în arealul intracarpatic) şi inhumaţia în cel extracarpatic, inspirată de caracterul chtonico-epifanic atribuit zeului Zalmoxis.
Admirabilă sub aspectul investigaţiei documentare, lucrarea lui Gh. Pavelescu despre Pasărea-Suflet este subintitulat „Studiu de antropologie culturală indo-europeană”.
Rod a „peste opt decenii” de cercetare şi documentare în zonele centrale şi sud-transilvanice (Alba, Hunedoara, Făgăraş), cartea regretatului Gh. Pavelescu s-a bucurat de aprecieri venite din lumea mare a specialiştilor (Petru Caraman, Harald Krasser, Tache Papahagi, Romulus Vulcănescu, Mihai Coman ş.a.). De fapt, obiceiul acesta funerar, atât de bine reprezentat în civilizaţia noastră daco-romanică, era cunoscut în lumea veche, de la longobarzii din Italia, până la ceramiştii de pe Volga, ba chiar în Orient, până în China şi Japonia, la populaţia ainu, mai târziu la triburile din nordul Canadei. Cea mai veche reprezentare a unei păsări-suflet o reprezintă – observă cercetătorul – picture de pe fântâna peşterii Lascona din Dordogne (Franţa) – sec. XV î.Ch.
În secţiunea „Pasărea-Suflet” în contextual etnocultural indo-european, autorul extinde observaţiile şi asupra altor mitologii arhaice (India, Egipt, Mesopotamia, Grecia, Europa, ba chiar la unele triburi din America şi chiar din Australia). E un tur de orizont cultural de o formidabilă intuiţie argumentativă, ceea ce ne îndreptăţeşte să vedem în Pasărea-Suflet un motiv universal, prezent, aşadar, nu numai în legendele şi întreaga noastră mitologie etno-folclorică. În acest sens, autorul reproduce comentariile unor specialişti, precum Ivan Evseev (care în “Dicţionarul de mitologie românească”, 1998, considera Pasărea Măiastră drept “cea mai cunoscută pasăre miraculoasă” din etno-folcloristica românească), Romulus Vulcănescu (axat pe sugestia funerară stiliformă şi pe simbolismul transcendenţei), Martti Haavio (un excurs în istoria culturii şi civilizaţiilor asupra Păsării-Suflet ca sinteză a ritualului de trecere)…
Lucrarea este prevăzută cu rezumate în limbile engleză, franceză şi germană. Bibliografia selectivă numără 33 de titluri esenţiale, iar la Anexe sunt reproduse documente din corespondenţa autorului cu Ion Muşlea, răspunsuri la chestionare, extrase din studii şi anuare, dar şi Strigarea zorilor (o variant culeasă de S. Mangiuca şi publicată într-un Calendar iulian, gregorian şi poporal roman pe anul 1883). Indicele de nume este urmat de alt Indice de informatori. O secţiune finală cu ilustraţii în alb-negru (27 file) reproduce imagini cu Pasărea-Suflet, o alta cu ilustraţii color (24 poziţii) ne oferă sugestive cadre cu stâlpul funerar şi pasărea-sufletului din cimitirele Lotman, Săpânţa, ba chiar unele stilizări artistice (Curtea de Argeş), cea dintâi fiind desigur celebrul desen rupestru de la Lascona (sec 15 î. Ch., Franţa).
Beneficiind de ajutorul universitarului din Köln, Ion Taloş (prestigiosul nostru colaborator) şi de al profesoarei Maria Sass de la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu (traducerea din germană a unor studii mai greu de găsit), dar şi de ajutorul dlui Ion Dumitrel (preşedintele Consiliului Judeţean Alba), nonagenarul Gh. Pavelescu îşi încheie lucrarea în primăvara anului 2008 (la 31 martie), nemaiajungând s-o vadă publicată.
Apreciem gestul universitarei sibiene Amalia Pavelescu, atât ca vie cinstire adusă tatălui cât şi ca „recuperare” a primei monografii ce se dedică, în cultura română, acestei teme de o străvechime multimilenară şi universalistă.
Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here