RESTITUIRI – BICENTENARUL REVOLUȚIEI DIN 1821 CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU – 1821-2021 – (IV)

361

După cum se poate observa, registrul iconografic și mesajul întregului drapel, pictat inițial, este încheiat cu anul și luna preconizate pentru declanșarea revoluției naționale: 1821 Ghenarie (Ghen.). Și din acest mesaj final se vede și se înțelege chibzuirea îndelungată în pregătirea acestui eveniment de o importanță covârșitoare pentru națiunea română și pentru viitoarea reformă a statului. Se înțelege de la sine că acest drapel a fost gândit și pictat în cursul anului 1820, poate chiar mai devreme, pentru că revoluția a fost declanșată în 23 ianuarie 1821. Timpul scurs între începutul anului 1821 și 23 ianuarie 1821 este foarte scurt și nu permitea, în plină iarnă, confecționarea drapelului și pregătirea revoluției. În schimb, declanșarea revoluției române în iarna lui 1821 (ianuarie), permitea celor care au participat la ea, și în primul rând lui Tudor Vladimirescu, să ajungă cu finalizarea evenimentelor principale în primăvara și poate chiar și în vara anului 1821. Tudor Vladimirescu se afla la București în ziua de 18 ianuarie 1821. În noaptea de 18 spre 19 ianuarie 1821 a plecat spre Oltenia însoțit de „o ceată de arnăuți din garda domnească puși la dispoziție de Grigore Brâncoveanu”(42), unul dintre „boierii făgăduiți”. În ziua de Duminică, 23 ianuarie, se afla la Padeș, în plaiul Cloșanilor, unde a fost declanșată Revoluția. Suntem de părere că Tudor Vladimirescu a plecat din București, în data de 18 spre 19 ianuarie 1821, spre Oltenia, cu drapelul Revoluției. Steagul Revoluției fiind prezent la Padeș când s-a citit proclamația către țară.
Un element deosebit care întregește acest registru iconografic cu încercările de formulare, la acel moment, a idealului de unitate națională, îl reprezintă ciucurele tricolor, cu trei ramificații, fiecare ramificație având câte două registre în câte două culori din ansamblul național, combinate, în fire scurte și lungi. Cel original a fost confecționat din mătase, în culorile naționale. Prima mărturie despre acest obiect deosebit o găsim la același istoric C.D. Aricescu, care descrie acest ciucure, e drept, foarte succint, dar prezentarea sa este extrem de importantă(43). Ulterior, datorită investigațiilor întreprinse de istoricul Gh.D. Iscru și de soții Strachină, s-a descoperit originalul acestui ciucure(44), aflat la acea vreme la Muzeul Militar Național(45). Ciucurele original, agățat de un cui la lancea steagului, în partea de sus, corespunde descrierii lui Aricescu. În plus, avocatul M. Stătescu, în corespondența avută cu Aricescu, afirmă că „l-am văzut cu ochii mei și l-am pipăit cu mâinile mele… este luxos pentru timpii de acum 52 de ani înapoi“(46). Deci, este vorba despre anul 1873, cu un an înainte de publicarea lucrării lui Aricescu la Craiova, vreme în care marele istoric încă se documenta cu privire la momentul de cumpănă 1821, care a schimbat profund și ireversibil, din temelii, societatea și gândirea românească. În mod plăcut, ciucurele tricolor este completat cu capse/bule, confecționate din argint, în semisferă și sferă, care prindeau întregul ansamblu. La ciucurii originali, semisferele sunt atât de bine îmbinate la susținerea ciucurilor, la fiecare registru în parte, fiind trei asemenea ciucuri, încât îți lasă impresia că aceștia se revarsă în ploaie. Tehnica utilizată de cel care i-a confecționat este una deosebită, pe care noi, astăzi, nu am putut-o realiza. Poate cu altă ocazie. Confecționarea acestor ciucuri astăzi a fost necesară pentru a reda o imagine simbol, cu o temă bine gândită de unitate națională. Am considerat că este nevoie de patru asemenea ciucuri nu doar pentru o simetrie estetică a noii reproduceri, ci și pentru echilibrul fizic al flamurii. Ajutorul, destul de delicat în confecționarea lor, ne-a venit din partea maicii Cipriana, de la Sfânta Mănăstire Pasărea, care ne-a ajutat foarte mult în completarea imaginii drapelului. Ținând cont de faptul că reproducerea actuală a fost făcută sub formă de epitaf, cum ne-am și dorit de altfel, prezența a patru ciucuri pe acest steag, câte unul la fiecare dintre colțuri, întregește registrul iconografic în mod bogat și plăcut. Cu acest steag Tudor Vladimirescu a intrat în București în ziua de 21 Martie 1821, pe la Podul Calicilor, singura cale de acces rămasă, restul podețelor fiind stricate din ordinul lui Bimbașa Sava pentru a îngreuna sau bloca accesul lui Tudor în capitală(47). Tudor a intrat în București cu acest drapel lângă el „în fruntea a o mie de panduri, mândri ca brazii, în cea mai mare parte din zona Gorjului și Mehedinților, renumiți pentru curajul și statura lor… La dreapta lui Tudor era un preot cu crucea în mână; la stânga lui, locotenentul său, Theodor Macedoneanul. Un căpitan de panduri purta steagul… cu ciucuri… în culorile naționale… Tudor ținea în mână o pâine mare, simbol de îmbelșugare“(48).
Concluzionând, prin noua reproducere realizată de noi, am încercat, astăzi, îndreptarea unor lipsuri în ceea ce privește imaginea de ansamblu a drapelului, a iconografiei pictate pe el. Și ne referim la întregirea imaginii crucii, a Sfântului Teodor Tiron, a Duhului Sfânt, la culoarea de fond a flamurii, inclusiv la centrarea imaginii de ansamblu a întregii iconografii. Nu au fost păstrate dimensiunile reale ale flamurii, din motivele anterior prezentate. Din aceleași motive obiective nu am reușit să redăm imaginea identică pe reversul flamurii și nu am inscripționat inițialele D.F. și D.T. (Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Tatăl), deasupra imaginii Sfintei Treimi, dar nici inițialele pentru Dumnezeu Duhul Sfânt, nu pentru că nu ar mai fi fost loc, ci pentru a nu încărca prea mult flamura, care este la jumătate din dimensiunile reale, după cum am amintit. Cu proxima ocazie, așa cum am mai spus, ne vom ocupa de o reproducere cât mai detaliată și cât mai fidelă, la dimensiunile inițiale ale drapelului Revoluției din 1821, ținând cont de posibilitățile tehnice și resursele financiare.
Studiind cu atenție acești trei ciucuri, în culorile naționale, prezentate în dublu registru pe fiecare dintre ei, uniți într-o singură cusătură la final – o treime într-o singură unitate – și coroborând toate aceste date cu culorile de pe steag, așa cum le-am menționat anterior, ținând cont de interpretarea întregului ansamblu iconografic avut în fața ochilor, luând în calcul și atitudinile lui Vladimirescu față de invazia Eteriei în Moldova(49) precum și așteptările ardelenilor de la Todoraș sau Todoruț(50), cum era numit în Ardeal, ori Tudorin, cum îl numea Coșbuc în Poezia sa Oltenii lui Tudor, ajungem la aceeași concluzie cu istoricul și academicianul Ioan Lupaș, care avea o formație teologică la bază, fiind și preot. Din deducția logică, științifică, a lui Ioan Lupaș rezultă că „Nu-i lipsea lui Tudor nici ideea Unirii, nici simțul legăturii între cele două Țări Românești din Sudul și Răsăritul Carpaților“(51). Observația academicianului Lupaș este corectă și pertinentă și dorim să o completăm astfel încât să întregim acest tablou care degajă ideea de unitate națională, ținând cont nu doar de aprecierile lui Vladimirescu cu privire la Moldova și de interesul arătat de el pentru această altă Țară Românească – „ca unii ce suntem de un neam, de o lege și supt aceeași stăpânire“ – cum spunea chiar el la un moment dat, ci și de așteptările ardelenilor, așa cum am amintit anterior, precum și de prezența și învățăturile lui Gheorghe Lazăr, aflat alături de Vladimirescu. În acest context trebuie să facem unele precizări cu privire la Gheorghe Lazăr. Nu știm când și în ce conjunctură l-a cunoscut Tudor Vladimirescu pe Gheorghe Lazăr, dar cu siguranță înainte de 1818. Cert este că Vladimirescu frecventa, când se afla în București, cursurile lui Gheorghe Lazăr de la „Sfântul Sava”(52). Mărturiile legate de harul lui Gheorghe Lazăr, întemeietorul învățământului românesc modern, chiar în acele zile și luni premergătoare declanșării revoluției din 1821, venite din partea lui Ion Eliade Rădulescu, elev al lui Gheorghe Lazăr, – lazarian, cum se numeau discipolii acestui dascăl al națiunii – sunt lămuritoare în acest sens: „El îşi simţea vocaţia sa. Când se afla în clasă el vorbea insuflat. Catedra lui semăna cu un amvon; vedea cineva cum i se bate pieptul. Cu mâini pline în orice ocazie arunca seminţele românismului şi naţionalităţii“(53). Și C.D. Aricescu, l-a rândul său, consemnează un moment extrem de important pe această linie de unitate națională chiar în timpul evenimentelor din 1821, consemnând următoarea mărturie a vremii: „Când vocea lui Tudor deștepta animele (sufletele – n.n.) românilor, simțământul emancipării lor, elevii lui Lazăr, în sufletul cărora el aprinsese schinteia sacră a patriotismului și a științei, răspunseseră, cu tot poporul apăsat, la apelul liberatorului; astfel, școala lui Lazăr (chiar în timpul evenimentelor din 1821 – n.n.)… deveni focarul din care schinteia entuziasmul patriotic“(54). Fără doar și poate că Gheorghe Lazăr a discutat cel puțin odată cu Vladimirescu pe această temă a unității naționale/politice, cu posibile perspective de împlinire în viitor, mai ales că de la revoluția lui Horea, Cloșca și Crișan, din noiembrie 1784, prima revoluție continentală autentică(55), trecuseră doar 37 de ani, iar amintirile acelui moment, în care Horea Rex Daciae era considerat Regele și Împăratul(56) românilor, erau proaspete. Să nu uităm că în cei 37 de ani scurși între cele două Revoluții românești, un context dublu revoluționar, una pornită la nord de Carpați și alta la sud de Carpați, atitudinea autorităților habsburgice a fost una de alertă maximă, de fiecare dată. Ordinele, în ambele cazuri, dar mai ales acum, au fost urgente și cu aplicabilitate imediată în consolidarea și paza foarte serioasă a graniței de sud-est a imperiului tocmai pentru ca aceste evenimente să nu-i influențeze pe românii aflați de o parte și, respectiv, de alta a Carpaților. Spaima autorităților habsburgice s-a declanșat în cel mai scurt timp posibil, acestea fiind informate operativ de agenții lor din Țara Românească. Această alertă maximă se declanșa într-un dublu context informativ, pentru că Tudor Vladimirescu nu doar că declanșase Revoluția de eliberare socială și națională în 23 ianuarie 1821 în numele întregului „norod românesc“, după o desăvârșită discreție, caracteristică temperamentului său, dar primise în oastea sa de panduri, nu cu mult timp înainte de declanșarea Revoluției, aproximativ 1500 de oameni care nu proveneau din Oltenia. Cei mai mulți dintre acești noi recruți erau ardeleni. Cu certitudine că Gheorghe Lazăr avusese un rol însemnat în acest sens. Toți acești ardeleni din oastea lui Tudor Vladimirescu slujeau cauza națională românească, după cum informa Popovich, corespondentul de presă la București al ziarului Wiener Allgemaine Zeitung(57). În mai puțin de două săptămâni de la declanșarea Revoluției, în 23 ianuarie 1821, „numele lui Tudor Vladimirescu era pe buzele tuturor românilor din Transilvania“(58). Veștile transmise de consulii și informatorii austrieci din Țara Românească au ajuns foarte rapid la Viena, de unde s-a ordonat întărirea de urgență a granițelor, inclusiv în zona Bucovinei (!!!)(59) pentru că Tudor Vladimirescu era văzut deja ca un „viitor rege al lor (al românilor din Ardeal și Bucovina – n.n.)“(60). Istoricul Ionel Dârdală ne informează că, la aflarea declanșării revoluției din Țara Românească, s-a înregistrat o mare și serioasă agitație în rândul bucovinenilor, fapt care a pus în alertă maximă autoritățile habsburgice din zonă(61). Nu întâmplător privirile acestora se îndreptau cu predilecție către preoțimea română(62), cea mai puternică flacără a românismului. La fel făcuseră habsburgii și ungurii atât după asasinarea lui Mihai Viteazul, cât și ulterior. Mai mult, măsuri excepționale s-au luat în „Țara Zarandului, de unde pornise răscoala lui Horea“, unde vestea Revoluției din Țara Românească ajunsese foarte rapid, dar și pe granița din zona Hunedoarei unde „o parte din această armată e de același neam și de aceeași religie cu poporul de rând (valahii – n.n.)“(63). În acest context, același Popovich ne informează că „granița Transilvaniei cu Țara Românească este înțesată de armată”(64). Iarăși, nu trebuie uitat momentul arestării lui Gheorghe Lazăr, chiar de la cursuri, de către autoritățile habsburgice, Gheorghe Lazăr fiind scăpat de către elevii săi, lazarienii, imediat după arestare. Și, ca ultim punct de reper, trebuie să avem în vedere atât cunoștințele temeinice ale lui Vladimirescu în materie militară, socială, politică și diplomatică, dobândite în toții anii premergători declanșării Revoluției din 1821, încă de când era haiduc și organizator al cetelor de haiduci din Oltenia, cât și faptul că familia sa provenea din zona Hunedoarei, din sudul Ardealului, un teritoriu în care parcă fremăta cel mai mult românismul. Iată că ideea de unitate politică ce „nu-i lipsea” lui Vladimirescu, etalată în drapelul Revoluției din 1821, idee despre care amintea academicianul și preotul Ioan Lupaș, este o realitate de care trebuie să ținem seama pentru o mai bună înțelegere a idealurilor și tendințelor intelectualității române de la acea vreme. Este adevărat că, la acel moment, prudența lui Vladimirescu și a celor ce i-au stat alături, atât ierarhii Bisericii strămoșești, cât și floarea intelectualității române, nu agreau o manifestare fățișă, imediată, a acestui demers dorit, dar încă îndepărtat. Ideea de unitate națională care se desprinde dintr-o obiectivă interpretare a drapelului Țării Românești de la acea vreme, în urma studierii cu mare atenție a steagului Revoluției de către istoricul Gh.D. Iscru(65) și Î.P.S. Nestor Vornicescu, coroborată cu documentele scrise ale vremii și subliniată de academicianul Ioan Lupaș, era una firească și venea din veacurile trecute(66). Unitatea națională era o idee permanentă a românismului, dar și un obiectiv îndepărtat, un obiectiv care completa programul Revoluției din 1821, ce viza așezarea temeliilor unui stat românesc modern și construirea lui, dar despre care nu se putea vorbi deschis la acel moment. Urma ca obiectivul să se realizeze cândva, în viitor.
(Va urma)
Adrian Gh. Iscru

(42) – Istoria României, vol. III, Ed. Academiei, București, 1964, pp. 872-873.
(43) – C.D. Aricescu, op. cit., 188.
(44) – Adina Berciu Drăghicescu, Gh.D. Iscru, Aurel David, op. cit, p. 139, foto 13, unde este redat originalul acestui ciucure.
(45) – Numărul de inventar de la acel moment al ciucurelui tricolor original era 19.645, conform precizării făcută de Elena Pălăceanu în „Steaguri din Colecția Muzeului de istorie al Republicii Socialiste România“, în Muzeul Național, I, 1974, București, p. 137, nota 16.
(46) – Gh.D. Iscru, op. cit., p. 285 și 293.
(47) -Idem, p. 124.
(48) -C.D. Aricescu, op. cit., p. 188.
(49) -D.I.R., Răscoala din 1821, Documente interne, vol. II, Ed. Academiei, 1959, p. 33 și 87.
(50) – D.I.R., Colecția Eudoxiu de Hurmuzachi, vol. III, Solidaritatea românilor din Transilvania cu mișcarea lui Tudor Vladimirescu, E.A., București, 1967, p. 176. Vezi și Istoria României, vol. III, Ed. Academiei, București, 1964, p. 881.
(51) – Ioan Lupaș, Istoria Unirii Românilor, Ed. Basilica, București, 2018, p. 269.
(52) – C.D. Aricescu, Acte Justificative la Istoria Revoluțiunii Române de la 1821, Ed. Tipografiei Române G. Chitiu și I. Teodorian, Craiova, 1874, p. 24.
(53) – Bogdan Duică și G. Popa Lisseanu, Viața și opera lui Gheorghe Lazăr, Cultura Națională, București, 1824, p. 257.
(54) – C.D. Aricescu, op. cit., Acte Justificative, p. 23.
(55) – Ioan Todea, Transilvania, Vatra neamului românesc, Horea, jertfa românilor ardeleni pentru țară, neam și credință în 1784-1785, Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 2020, pp. 231-292.
(56) – Idem, pp. 362-370.
(57) – Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Documente externe, Ed. Academiei, 1980, pp. 95-96. În plus, ne informează același Popovich, o parte din boieri fixaseră un preț de 500 de piaștri pe capul lui Tudor Vladimirescu.
(58) – Istoria Românilor, op. cit., p. 881.
(59) – Dan Berindei, Revoluția română din 1821, Ed. Academiei Române, București, 1991, pp. 149-152.
(60) – Idem, p. 152.
(61) – Ionel Dârdală, „Ecoul revoluției din 1821 în nord-vestul Moldovei“, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D Xenopol“, nr. 11/1974, p. 278.
(62) – Virgil Șotropa, „Zavera din 1821 și regimentul năsăudean“, în Anuarul institutului de Istorie, Cluj-Napoca, nr. IV (1926-1927), p. 137.
(63) – Istoria Românilor, op. cit., p. 882.
(64) – Revoluția din 1821 …, Documente externe, p. 114.
(65) – Gh. D. Iscru, op. cit., p. 294.
(66) – Adrian Gh. Iscru, Dacia și Proiectele de Refacere a Daciei, în Antichitate, Evul Mediu și Epoca Modernă; Regi, Voievozi, Ierarhi și Cărturari pe nedrept uitați; Temelia Statului Național Unitar Român, Colecția istorie inedită, IV, Ed. Burebista, București, 2019, passim.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here