REMEMBER Nicăpetre – 75 – Expoziţia “nicăpetre – ultimul portret” sau intrarea Galeriilor de Artă târgujiene în epoca modernă din Mileniul Trei!

271

Nicapetre 4(2)ESEU – un interviu în imagini cu NICĂPETRE luat de Vasile Vasiescu de Ion Popescu Brădiceni

Am fost, dimpreună cu Ion Predoşanu, la cea de-a treia expoziţie, a lui Vasile Vasiescu, găzduită de Galeriile Municipale de Artă Târgu Jiu. Lume bună şi multă, adunată, spre a fi alături de organizatorul evenimentului, discret pictor în timpul său liber, însă şi colecţionar „devorator” de tablouri rare şi valoroase.

Ne-am bucurat, cu toţii, receptorii abilitaţi, sau doar ataşaţi, ai fenomenului plastic gorjean, de o cuvântare plină de promisiuni, deloc deşarte, ale primarului Florin Cârciumaru, de departe cel mai gospodar pe care l-a avut Târgu Jiul. Am admirat apoi, fiecare pe cont propriu, interviul, în imagini elocvente, pe care Vasile Vasiescu i l-a luat artistului NICĂPETRE, nu prin viu grai, ci prin intermediul unui aparat de fotografiat.

P1286691Fotografiile vi-l prezintă pe sculptor într-o serie de ipostaze al căror mesaj, iată, postum, ne intrigă şi ne tulbură, ne conving şi ne propun un om viu în carne şi oase, ci nu unul, vai, trecut de ceva vreme, în „eternul de dincolo”. Astfel, plasticianul Nicăpetre ni se prezintă (ne este reprezentat) ba întrebându-se asupra rostului artei, ba mirându-se de frumuseţile lumii, ba interogând materialitatea lemnului ce urma să primească formă estetică, ba căzut în adâncă meditaţie (a se citi intemplaţie).

Văzut, hermeneutic, de Vasile Vasiescu, artistul Nicăpetre ni se adresează nouă, cu o directitudine dublată de un umanism firesc: umanism condiţionat tragic, dar şi prelungindu-se, cultural, în noua paradigmă a secolului XXI.

 

P1286700Prea discretul creator pornit din Bălăneştii Gorjului spre a deveni Ţăran de Bucureşti, amicul Vasile Vasiescu, şi-a mai dat în vileag încă o virtute a Domniei Sale. Pe lângă acelea de poet, eseist, critic de artă şi prozator, discret pictor de duminică şi altele câte o mai avea, este şi un scriitor cu lumină. În prezenta expoziţie de fotografii îl nemureşte pe originalul sculptor, brăilean de obârşie, – NICĂPETRE.

Graţie invitaţiei primite din partea domniei sale pe e-mail, pe care nu l-am deschis decât a treia zi după vernisaj, întărită de una de suflet primită din partea pictorului Vasile Fuiorea – preşedintele Filialei Gorj a UAP, nu puteam să lipsesc de la acest mare eveniment cultural. În care generosul Vasile Vasiescu fu delicat şi ne prezentă o formulă modernă de expoziţie. Pusă la cale, în toate cele, de imensele sale virtuţi şi disponibilităţi în domeniul artelor şi, desigur, ale audiovizualului.

De vorbit, au vorbit puţini şi nu neapărat criticii înghesuiţi într-un colţ. Colţ din care mustăceau profesorii Ion Mocioi, Ion Popescu Brădiceni ori Ştefan Stăiculescu. Ultimul, un gorjean autoexilat în comuna vâlceană Nicolae Bălcescu pentru a pregăti ediţia a III-a din cartea sa de succes, nu de succesuri !, «Brâncuşi – CIOPLITORUL ÎN DUH».

În vremea vernisajului, vedeta n-a fost generosul autor – Vasile Vasiescu -, ci viitoarea mare artistă Maria Gugu, de 11 ani, autoarea unui INTERMEZZO MUZICAL de excepţie. În care a strălucit vocea sa de aur şi celebra AVE MARIA!

Înaintea acestor felicitări scrise, i-am transmis felicitările noastre verbale, întrucât fotografiile Domniei Sale ne-au convins. Abia după ce a trecut testul de profesionist desăvârşit în domeniul imaginilor ne-am dat seama de ce cotidianul «Gorjeanul» păstrează liber postul de fotoreporter. Deocamdată, Vasile Vasiescu este directorul cu investiţiile al ROMTELECOM. Dacă v-a fi disponibilizat, are toate şansele să ne fie coleg.

Ion Predoşanu

Ultimul portret

Noaptea, la bariera Vergului, trăgeau în vamă, care încărcate cu piatră de Măgura. Cariatide albe, monumentale şi grele, erau duse pe braţe în grădina cu statui din Intrarea Mieilor, 10. Din pridvorul casei cu etaj, înţelept şi bogat, închipuind ipostazele concrete ale unei lumi virtuale, Nicăpetre începuse deja să-şi cam facă socotelile. Lucrase, după ce se şcolise la Institut, câţiva ani buni în pietrărie la Ciuta, pe valea Buzăului, cu nea Anton al lu’ Frăţianu.

„Urcam şi coboram dealul împreună. Călcătura mi se dăduse după a lor, îmbrăcămintea ne asemăna. Bătăiaşul, ţiul cu două capete şi pupăza cu coadă lungă, călită pe nicovala ţiganilor din Vintileşti, îmi erau sculele cu care munceam şi pe care le purtam pe umăr ori sub braţ, ca şi ei. Palmele-mi erau bătătorite ca şi palmele lor.

– Dom’ Nică, iertaţi-mă, de mult nu îndrăznesc să vă întreb: ce-s alea de faceţi, că din puţinul ce-l ştiu şi io, astea nu-s statui, dom’le… ”

Întâia personală, întâiul succes!

În 1969, vara, la galeria Simeza de pe bd. Magheru, s-a petrecut întâia personală a lui Nicăpetre. Trotuarul din faţa galeriei devenise inexpugnabil, lumea multă şi curioasă, rătăcită într-un pelerinaj obligatoriu, răzbea cu greu să vadă pietrele tânărului sculptor. “În vârstă de 33 de ani, Nicăpetre e un om cult care-l ştie pe Brâncuşi… Nicăpetre nu imită pe Brâncuşi, ci îşi urmează sursele de inspiraţie şi metodele de esenţializare a formei. Dacă va continua cu acelaşi suflu de gândire filozofică şi cu aceiaşi pricepere de cioplitor al pietrei vom avea un foarte original şi mare sculptor”

Cuvintele tulburător de generoase ale lui Petru Comarnescu s-au dovedit a fi articulate obsedant şi vizionar, aproximând în volute ample consacrarea artistică de mai apoi a lui Nicăpetre, cel născut la Brăila în 1936, ianuarie, 27. Destinul sculptorului s-a confundat cu nevoia de-a epuiza dinlăuntru capodopera, victoria împlinirilor vieţii, singulară şi frumoasă, conferindu-i doar dulci şi melancolice iluzii.

Însemnele recunoştiinţei, în urbea lui Brâncuşi!

Anticipând însemnele recunoştinţei, în oraşul lui Brâncuşi, prin 1971, a avut curajul să cioplească în travertin 32 de capitele închipuind păsări, îngeri, sfinţi şi stele, atârnându-le sfios şi clar la streaşina casei partidului. Semne inefabile înecate în piatră, abstracţiile lui Nicăpetre se confundă deja cu un blazon menit să spulbere în timp iluziile vremilor trecute.

Apoi, A fost odată, aici…, la Măgura în 1971, a ridicat în 1974 un Menhir la Villany în Ungaria, a participat cu un Triptic în acelaşi an la Bienala de la Veneţia, l-a imaginat altfel în 1978 pe Perpessicius, a cioplit iar la Măgura – Zăbală şi Paloş – (1979), după care, la Skironio, în Grecia, a ridicat din ape cea mai frumoasă Umbră.

Era în 1980. Amurgul ultimilor lumini părea să absoarbă definitiv răspântiile coerent articulate ale sculpturii lui Nicăpetre. Vibrând la nebunia unor ilustre destinaţii septentrionale, artistul s-a hotărât, volens-nolens, pentru Canada. A petrecut viaţa printre străini, convins că zodia lui norocoasă îi va aşeza numele de artist în montura unei ideograme săpată adânc şi definitiv în conştiinţa posterităţii.

Aşa a şi fost. A avut noroc. Şi a confirmat. A zămislit în atelierul lui zeci şi sute de sculpturi şi desene. Unele au fost expuse în expoziţii personale sau de grup, altele au luat drumul colecţiilor particulare, altele au ajuns în marile muzee ale lumii, altele înnobilează spaţiile publice ale unor aşezări urbane, altele…

Apoi, eliberat din corsetul turnurilor placid-patinate ale străinătăţii, ascultând bătaia clopotelor tălmăcind adânc dorul de casă, Nicăpetre a fost mai în fiecare an printre noi. S-a întors acasă.

Centrul Cultural Nicăpetre

Într-o toamnă frumoasă, filigranată îngrijit, încercând exaltarea ultimă a grădinilor verii, am bătut drumul Brăilei să-l întâlnesc pe Nicăpetre. Era în casa-i cea nouă, boierească, din centrul urbei natale. Ridicată pe la 1912 de arh. I.L. Predinger, casa unui fost armator grec e de câţiva ani buni Centrul Cultural Nicăpetre. Animat de generoase apucături româneşti, şi-a adus aici, din casa lui de la Toronto, bună parte din sculpturi şi câteva sute de desene punând bazele celei mai interesante colecţii de autor din ţară.

Spaţiul din jurul Centrului reface în mare, atât cât s-a mai putut, atmosfera grădinii cu statui din Intrarea Mieilor anilor ‘70. Cariatide şi Umbre de piatră încearcă farmecul de altădată în acord cu oraşul de azi. În camerele ajunse săli de muzeu, sculpturi de lemn şi desene delimitează artistic puterea şi măreţia unei singure vieţi.

Nicăpetre, personajul cel mai important al Brăilei de azi, ascunde încă virtuţi nebănuite. El este un idol modern, a cărui lucrare în piatră şi lemn reprezintă una dintre cele mai plauzibile definiţii ale Oraşului.

*

Plata îngereştii pasiuni

De-o vreme, o lumină galbenă, poate prea galbenă, se insinuase pe chipul Lui de faun sălbatec. Discursul îi devenise calm, ademenit spre odihnă. Cu vorbe puţine, încerca un ultim legământ cu viaţa-I nepotrivit de scurtă. A lăsat în urmă o operă intolerantă, săvârşită în cultul iubirii, celebrând cu necesitate zilnică profunzimea spiritului. Un spirit singular, refugiat de tânăr într-o lume resemnată la gândul că întotdeauna trebuie să fii primul. Mereu primul. A-ţi propune cu obstinaţie doar concilierea cu performanţa e numai o formă de seducţie a bărbăţiei. Pe Nicăpetre l-au recomandat perseverenţa şi răbdarea, obligându-l curtenitor la asceză. Demersul lui artistic i-a personificat puterea de invenţie, însingurându-l într-o lume intrigată de abstracţia originalităţii sale asumate după criteriul normalităţii, al cuviinţei şi al bunului-simţ. Viaţa lui ne invită la o ceremonie intermediată cu meşteşug între subtilitatea gândului agreabil şi mentalitatea unei lumi inflexibile, cuprinsă de fierbinţeli resentimentare. Retorica ei ne apropie după un reţetar ingenios şi afectat, împodobindu-ne sufletul cu folosul operei de artă. Efortul lui de-o viaţă ne flatează cu subtilitate, slăbiciunile omeneşti pălind necondiţionat în faţa genului de curtoazie folosit cu abilă îngăduinţă spre a ne scăpa de eventualele justificări ale neştiinţei noastre. Dar sporul la viaţă are dintotdeauna şi implicaţii neprevăzute de cel ce se afundă singur şi creator în adâncuri imaginate cu talent şi cu iubire. Nicăpetre a trebuit să plătească pentru îngereasca lui pasiune. Potolită prea repede şi fără milă de o anacronică vrăjitoare, existenţa lui e supusă prin revelaţia acestei pasiuni unui canon care să-l rânduiască în eternitate. A slujit cu suflet un meşteşug vechi, exprimându-şi astfel condiţia de creator. Lemnul şi hârtia desenată, piatra şi bronzul, şi într-un sfârşit chiar cuvintele i-au dominat existenţa, libertăţile ca şi restricţiile ordonându-se obligatoriu în jurul acestor borne care i-au numărat zilele şi nopţile. Zile şi nopţi sacrificate unei aşteptări cuprinsă de bucurii şi decepţii, dăruită irevocabil unui spaţiu al solitudinii ce s-a vrut aranjat în durată cu pasiune şi nu fără anume renunţări. O viaţă antrenând realizări grandioase cu o discreţie exprimată frumos, devorată şi de invidii şi uneori împiedicată de mânia furioasă a unora.

Îngerii lui Nicăpetre sacralizează Prefectura

În Săptămâna patimilor de-acum trei ani, o horă nevăzută a încins împrejurul fantast şi demoniac al celui care a fost Nicăpetre. La numai 33 de ani, demult, blestemul şi legenda i-au fost deconspirate. Încălzit la focul dumnezeiesc al muntelui, a coborât în mijlocul oraşului sub povara muncii câtorva ani. Expoziţia lui din acel an – 1969 – a fost o primă cumpănă care l-a exprimat solar între semeni. Repede i-a venit rândul să se aşeze în oraşul de pe Jiu, întâlnindu-se cu geniul. Lucrarea lui de atunci s-a consumat ca o relaţie intimă cuprinsă de reveria adoraţiei. S-a întâmplat ca Îngerii lui să sacralizeze un adăpost atins de păcatele vremii. Lucrarea lui a fost doar o „hârjoană” acceptată oficial. În timp s-a dovedit blândă şi cotropită încă de mistere. Mai e timp pentru eventuale exerciţii de adoraţie. După alţi câţiva ani buni l-a cuprins definitiv depărtarea. Raiul absolut i-a fost refuzat. Într-o lume agresivă a trebuit să confirme, asumându-şi iar începutul. Închipuindu-se într-un tandem silnic cu demonul s-a consumat fascinat până la epuizare de complicitatea astrelor. A putut să se elibereze şi s-a întors acasă.

Pulberea vieţii şi extazul morţii

Acasă, unde s-a aşezat cu viaţă cu tot între pereţii albi ai unui Muzeu botezat cu numele lui. Gândurile lui în piatră şi lemn, aşezate în cuvinte sau presate sub desenele mari atârnate la geam, imaginează o lume articulată numai de cele câteva vorbe din cartea de identitate. Poza sculptorului explică trecerea prin viaţă a unui om desemnat să-şi poarte de grijă doar cu imaginaţie personală. Pulberea vieţii şi extazul morţii, într-o fotografie veche de familie, par cuprinse de complexitatea diafanului. În urma lor rămân statui confuze în puritatea lor matinală, desene uimite că atrag atenţia atâtor priviri şi lungi rânduri de cuvinte cuprinse din când în când de umbra adevărului. Atât?

Nori de fum alb desenează pe cer chipul lui Nicăpetre. Absurdul neguros complică splendoarea unei vieţi curate. Fantezia marilor mituri coboară domestic şi cedează locului primatul desfătării. Un scenariu preponderent onomastic încearcă să povestească pe înţelesul tuturor cât de grea poate să fie o moştenire nemeritată. Curăţite de mai vechile imagini retorice, chipuri încercate de durere se adaptează greutăţii momentului. O lume care rămâne se instalează definitiv într-un teritoriu învăluit de tristeţe. Evenimente colaterale contribuie prin alternanţa discursului şi prin juxtapunerea mai multor judecăţi la mai buna asumare a suferinţei, nuanţată nefericit de cruzimea soartei.

“Cu moartea pre moarte călcând”

Nicăpetre nu mai este. În decorul fastuos al Săptămânii patimilor, numele lui tronează desuet închizând definitiv o lume hrănită doar cu imaginaţie poetică. Teribile imprecaţii anunţă cu un efort de cuprindere demn de o cauză mai bună întoarcerea la o altă lume a cărei vigoare e cuprinsă de viciu şi de indiferenţă. Cu moarte pre moarte călcând ne lăsăm încercaţi de sentimentul creştinesc al milostivirii, cerând îndurare şi înţelegere înfricoşaţi la gândul uitării definitive.

Nicăpetre, indiscutabil, întruchipează pasiunea pentru o viaţă trăită în plenitudine, urma ei exaltând voluptăţi celeste, provocând de-acum imaginaţia multora.

Ar fi împlinit 75 de ani…

Nicăpetre sau ultimul portret.

Vasile Vasiescu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here