Remember-Generația pașoptistă – Fulgere care au luminat calea conștiinței și demnității naționale (I)

845

Scurtă și ncesară zicere
După cum a confirmat de atâtea ori istoria, aspra nevoie a timpului a făcut ca și cele mai nobile, oneste și sincere lucrări umane să fie încorsetate în determinări conjuncturale, care, de multe ori, au diluat sau anihilat intențiile generoase. Au fost însă și multe momente astrale în care s-au aprins fulgere ale conștiinței și demnității umane, toate fiind ca o închinăciune la un ideal suprem visat și împărtășit de aproape toată colectivitatea.
Trăim de peste treizeci de ani într-un nesfârșit stufăriș de determinări neprietenoase, unele datorită marilor centre de putere ale continentului și ale lumii, altele însă venite din interiorul spațiului nostru mioritic, din bălăceala în apa noroioasă a goanei după putere și câștig ilicit a celor care, în mod firesc, ar fi trebuit să fie clopot de alarmă, apostolat și speranță. Trăim din nou într-un timp, când ,,intriga plăcută orientalilor, minciuna lăudată ca dibăcie, reaua credință prefăcută într-o putere”(N.Iorga, Oameni cari au fost) sunt răni greu vindecabile pe trupul nației. Ceea ce ar fi trebuit să fie un teren al onoarei în disputa de idei privind binele obștesc a devenit un troc nesfârșit între diletanți, oportuniști, jecmănitori, spirite sărăcite, voci de tinichea și măsluitori de idealuri. Unde este în tot acest timp amorul pentru patrie? Mai este nevoie de spirite înamorate de pământul, oamenii și istoria acestui Eden unde ne-a așezat cu dragoste Dumnezeu? Și totuși, oamenii de bine sunt cei mai numeroși; aceștia simțind cum rănile de pe trupul nației le sleiesc și lor puterile, își îndreaptă privirea spre Dumnezeu, în speranța că le va retrimite o scânteie meteorică ce va lumina calea conștiinței și demnității naționale. Cum în anul acesta se împlinesc 175 de ani de la un asemenea moment meteoric al neamului, când o întreagă generație a lucrat și a suferit pentru binele și viitorul nației, un remember asupra fulgerelor care au aprins speranța neamului îl socotim îndreptățit.

Andrei Mureșanu-profetul idealului poporului român
,,Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi”(Miron Costin)
Spirit sublim, care a insuflat viață și curaj națiunii sale aflată sub jugul îndelungat al stăpânirii străine, lui Andrei Mureșanu i se potrivesc cel mai bine cele zise, cu adâncă cunoaștere a mersului lumii, de către marele cărturar. Căci, pe orice treaptă a societalului ne-am găsi, suntem influențați, limitați sau înălțați și de vârtejul vremurilor, de spațiul unde ne-a așezat Dumnezeu, de treapta pe care se găsește umanitatea, de idealurile, credințele și valorile dominante într-un anumit moment, de organizarea politică, de decidenți etc. Așa s-a derulat și viața ,,bardului națiunii române”, ale cărui idei au pătruns ca fulgerul inimile tuturor românilor, al cărui glas puternic a străbătut munți, dealuri și văi, ajungând până în cele mai îndepărtate și sărăcăcioase colibe sau în saloane și palate luxoase.
Împrejurările triste și nefavorabile în care a trăit i-au influențat viața și activitatea, cel care a primit darul binemeritat pe ,,câmpul înfloritor al muzelor” a dobândit și destinul omului trăitor doar pentru neamul său. Față de alți poeți ai neamului, Andrei Mureșanu a ales câteva mari subiecte ale creațiilor sale, care i-au asigurat pentru întotdeauan fotoliul de bard al națiunii române, acestea fiind patria, libertatea, virtutea și unirea în cuget și-n simțiri.
Deși pentru cea mai mare parte a celor care azi trăiesc și respiră românismul numele său este legat de ,,Un răsunet ”, devenit după 1990 imnul național al patriei, Andrei Mureșanu își are locul binemeritat pe soclul marilor bărbați de la 1848, care au visat, au crezut, au luptat și au suferit pentru cauza națiunii române, iar viața sa ne dezleagă multe taine ale vieții omului în general, de la binecuvântare, speranță și înflorire, la decepție, cădere și disperare. Așadar, să urmărim înpreună viața celui care a jertfit totul pentru libertatea și luminarea neamului său.
A văzut lumina vieții în ziua de 16 noiembrie 1816 în cetatea regească Bistrița. În scrierile sale ne lasă puține date despre familie. Se știe totuși că tatăl său, văzând ,,mersul lumii”, cum se mișcă vremurile, s-a mutat de la țară la oraș, unde a ținut o moară pentru ,,scoarțe de argăsit”. Fiind convins că învățătura poate să asigure un viitor bun pentru cei trei copii ai săi(Andrei, Ștefan și Vasile), energicul morar îi dă la învățătură la o școală de pe Valea Rodnei, unde învățătorul Dănilă Doboș îi învață tainele scrisului și cititului. Dacă Ștefan s-a mulțumit cu o leacă de învățătură cât să-i permită ocuparea unui post de cantor la biserica din Bistrița, iar Vasile a preluat meseria tatălui, Andrei, mai ambițios, mai înzestrat de Dumnezeu cu daruri alese, a ales să continue învățătura. În acești ani ai copilăriei gustă pentru prima dată și din pocalul suferinței, tatăl său decedând de timpuriu. Noroc cu mama sa, Eftimia, care nu și-a pierdut cumpătul, aceasta susținându-l pe Andrei în continuarea studiilor.Astfel că în anul 1825 îl găsim pe acesta elev la școala săsească din Bistrița, ca peste puțin timp să treacă la liceul piaștrilor, unde dovedește mare sârguință, finalizând fiecare an de studiu cu calificative maxime, într-un singur an cu ,,prima”, în rest cu ,,eminentia”. Văzând că aripile lui Andrei Mureșanu au nevoie de un spațiu mai larg ca să-și poată lua zborul, preotul Maior îl îndeamnă să ia calea Blajului, pentru a urma cursul filozofic. În sufletul său sălășuind diamantul strălucitor care trebuia scos la lumină, Andrei urmează sfatul binefăcătorului său și în anul 1832 începe cursul de filozofie la Blaj, unde a avut străluciți profesori, făcând filozofia cu Simion Bărnuțiu, teologia dogmatică cu Timotei Cipariu și istoria universală cu Ioan Rusu.
Ajuns în cetatea Blajului, Andrei este conștient că venea dintr-o lume marginală în privința arsului ideilor, în noul spațiu în care venise să se dezvolte spiritul național având rădăcini puternice, iar cultura națională era la ea acasă. Dacă la Bistrița făcuse cunoștință cu autorii clasici, aici lua contact cu toată istoria națională, cu scriitorii români de pretutindeni care-și desfăcuseră aripile. Conștient de bruma sa culturală de până atunci, se prinde în vârtejul ideilor care frământau acest centru cultural, intrând în vâlvătaia sentimentului național. După cum singur avea să constate, aici toți profesorii și toți elevii ardeau pentru libertate, toți ardeau pentru ideea mântuirii neamului, iar studiul limbii și al istoriei naționale era izvorul nesecat. Ideile înaintașilor(Maior, Șincai, Micu ș.a.) l-au atras în acest clocot irezistibil, Andrei Mureșanu deschizând cu smerenie cartea sfântă a trecutului neamului românesc, care l-a făcut să înțeleagă gloria și suferințele acestuia. Sufletul său se îmbibă cu aceste sentimente, care nu-l vor mai părăsi niciodată. Aici are de luptat cu sine, spiritul său alternând între speranță și disperare, sesizând că națiunea căreia îi aparținea cu totul, prin istoria ei, trebuia să aibă o altă soartă, vitregia în care ajunsese nefiind destinul ei. Ca să poată înțelege și mai bine gloria înaintașilor se aruncă cu totul în brațele studiului, reușind în scurt timp să bea din licoarea spiritului școlii din Blaj. Fără Blaj Andrei Mureșanu nu ar fi ajuns nicodată bardul național de la 1848. Aici a întâlnit firul Ariadnei care l-a scos la lumina care sălășuia în dânsul, dar nu-și găsise până atunci calea.
Având o mare admirație pentru Petru Maior, Gheorghe Șincai și Samuil Micu, care deschiseseră atâtea școli românești în Ardeal și dăduseră atâta învățătură fiilor de români, Andrei Mureșanu se dedică meseriei de învățător, în martie 1838 începându-și activitatea la o școală românească din Brașov. Prins deja în clocotul ideilor de libertate de la Blaj, Mureșanu înțelege cum poate contribui la diseminarea acestora, în noua calitate, aceasta fiind posibilă prin instruirea bună a ,,plăntuțelor tinere”, a ,,mielușeilor nevinovați”. Acestor ,,mielușei nevinovați” le va da în scurt timp seva din ,,mugur verde”, simțind timpurile care vor sosi în scurt timp, acea boare primăvăratică a popoarelor lumii și, implicit, a neamului românesc. Brașovul îi va prilejui întâlnirea cu George Barițiu, neobositul și strălucitul publicist, care redacta ,,Gazeta Transilvaniei” și ,,Foaia pentru minte, inimă și literatură”. Acesta vede licărul din sufletul lui Mureșanu și îl ia colaborator în redactarea celor două publicații, aici tânărul învățător publicând și primele poezii(,,Fetița și păsărica”, ,,Teodor și Măriuța”, ,,Un rămas bun de la Brașov” ș.a).Chiar din primele poezii, cititorii avizați au intuit alegoriile din acestea, fetița sclavă nefiind decât națiunea română, care nu mai dorea să aibă ,,colivie”, ci libertate. Era primul pas spre înțelegerea faptului că fiii națiunii române trebuie să uite de promisiunile de îndreptare a statutului acesteia făcute de oprimanți, nevoia națiunii fiind libertatea absolută. În biblioteca lui George Barițiu găsește lucrările marilor spirite ale Europei, lectura sa lărgindu-se cu autori precum Hugo, Byron, Alfred de Musset, Cervantes, tot aici întâlnind operele scriitorilor de peste munți(Bolliac, Bolintineanu sau Ion Heliade Rădulescu). Marele publicist îl îndeamnă să se instruiască în limba italiană, oferindu-i în acest scop o gramatică, socotind că această limbă soră cu limba română este senină ,,ca cerul Italiei”. Deprins cu truda pe ogorul învățăturii, Mureșanu nu se lasă prea mult convins și peste 6 luni îl găsim făcând traduceri din Petrarca și din alți scriitori italieni. Desigur, instruirea sa în tinerețea timpurie în limba germană l-a făcut să întreprindă traduceri și din marii scriitori germani(Goethe, Schiller, Herder). Chiar dacă aceste traduceri nu au întrunit cele mai elevate aprecieri din partea cunoscătorilor în acest domeniu, ele dovedesc apetitul pentru cultură al marelui bard și sunt ,,întreprinderi” în consens cu spiritul lui și cu spiritul timpului. Cât privește traducerile sale poetice, a căutat tot timpul mângâierea sufletului să zdrobit de mașinațiunle politice ale timpului.
Confruntat cu greutăți materiale datorită salariului mic, în anul 1840 Mureșanu demisionează de la școala unde își începuse activitatea și trece la gimnaziul romano-catolic, continuând însă colaborarea la cele două publicații conduse de George Barițiu. Starea materială îmbunătățindu-se îi dă prilejul să se căsătorească cu Susana Greceanu, fiica parohului de acolo, noua linște sufletească dându-i posibilitate poetului să se întoarcă la subiecte mai mărețe, la cel patriotice. După cum au sesizat contemporanii săi, în această perioadă a activității sale Andrei Mureșanu devine un vulcan, simțind uneori că se zdruncină din toate încheieturile, când observă ,,nedreptatea vicleană” ce se face națiunii sale, alteori nutrind speranță, când unele flori apar pe pajiștea idealurilor sale de libertate. În această paradigmă este suflul său poetic în perioada 1841-1848, acesta uitând de amorul propriu, nu are timp pentru acesta, căci este cu totul acaparat de suferința, durerile și dezamăgirea poporului român. Deși cel mai adesea vede cum înaintașii au răbdat sclavia, care părea că nu se mai sfârșește, el întrevede steaua care răsare și care va scăpa de nevoi nația( Această speranță este vizibiă de pildă în poezia ,,O privire de pe Carpați”). Semnată ,,Un român”, poezia ,,15 mai 1848” îl arată pe poet plin de speranță, simțind că blestemul care s-a abătut în timp peste națiunea română ,, s-a șters ca și umbra, ca norii prin vânt”, lirica lui de acum eternizând libertatea. Și vine ca un pisc al acestor sentimente poezia ,,Un răsunet”, publicată în ,,Foaia pentru minte, inimă și literatură” din 11 iunie 1848, chiar după Marea Adunare Națională de la Blaj. Cât de repede a fost asumată de poporul român se vede și din faptul că tirajul de 800 de exemplare s-a epuizat într-o lună, fiind făcute alte numeroase copii după aceasta. După cum avea să spună ulterior George Coșbuc, ,,Un răsunet” i-a îndemnat pe români să se lupte, fiindcă era nevoie, cuțitul ajungând la os, austriecii răpindu-le limba, rușii Molodva, turcii religia. Marele suflet național Ion Rațiu, avea să spună :,,Să nu fi scris Andrei Mureșanu nimic în întreaga viață a sa, singur ,,răsunetul” i-ar câștiga gloria și coroana nemuririi”, căci în ,, Un răsunet” fiecare cuvânt este scânteie, fiecare cuvânt este un tot, un corp,,în care totul este cap și inimă și prin urmare nu poți înstrăina nimic fără să distrugi tot”(Ion Rațiu).
Dar, ca și-n cazul altor mari spirite naționale, Andrei Mureșanu, un ,,biet om sub vremi” avea să guste din paharul dezamăgirii, sfârșitul revoluției române de la 1848 aducându-i necazuri după necazuri, dar mai ales o mare decepție pentru cel care nutrise atâta credință și speranță într-un viitor ferice și glorios al nației sale. În martie 1849 guvernul sugrumă ,,Gazeta Transilvaniei” și ,,Foaia pentru minte, inimă și literatură”, cei doi redactori fiind în pericol de a fi arestați pentru rolul avut în revoluție. Pentru a scăpa de prigoană, Barițiu se va refugia primul la Ploiești, unde va fi arestat și escortat la Cernăuți, ulterior și Andrei Mureșanu, care s-a îngrijit să ducă în Muntenia și pe membrii celor două familii, a sa și a lui Barițiu. Revine în august 1849 la Brașov, după un timp revenind și George Barițiu, care va relua tipărirea celor două publicații într-un nou context politic deloc favorabil.
Cât îl privește pe Andrei Mureșanu, după 1850, când lucrează ca translator la cancelaria cezaro-crăiască de la Sibiu, nefericirea este latura dominantă a personalității sale din perioada sibiană(1850-1861). Dureros era că el, în care ardea flacăra libertății, care nutrise atâtea speranțe în viitorul nației sale, trebuia să traducă ,,ordinele și legile cele mai sugrumatoare de liberate și naționalitate ale guvernului neoabsolutist”. Evoluțiile politice nefavorabile națiunii române, sugrumarea luptei naționale, sugrumarea speranțelor poporului român în emanciparea sa l-au condus pe bardul de la 1848 spre deprimare poetică, odată cu aceasta producându-se și inmormântarea iluziilor sale. Lirismul său militant obosește, se simte mereu spionat, iar interdicția pusă de superiori de a publica a dus la ,,înfrângerea sufletului simțitor” al bardului națiunii române dela 1848. Lirica lui de acum este forțată, ,,călcătoare de inimă”, era doar o fațadă a datoriei față de seviciu. În această paradigmă se situează și ,,omagiul de fidelitate” față de împăratul Francisc Iosif în 1852 cu ocazia revenirii în Ardeal. Cu același prilej, rănit de minciunile împăratului habsburgic, Avram Iancu a refuzat să se întâlnească cu acesta, fiind cuprins de aceeași dramă a neputinței aducerii libertății visate pentru nația sa. În acestă stare de deprimare sufletească a venit totuși o ultimă bucurie în anul 1862, când îi apare la Brașov primul volum de poezii, la rândul ei, Astra, cu ocazia adunării generale, acordându-i un premiu de 50 de galbeni. A fost ultima mare bucurie a bardului, după aceea melancolia s-a adâncit și boala i-a cuprins tot trupul și sufletul, la 12 octombrie 1863 trecând îl lumea fără murmur și speranțe, fiind înmormânat mai întâi la Tocile(Cu mult scandal și aici, fiind nevoie de intervenția energică a mitroplitului Andrei Șaguna), după 20 de ani trupul său găsindu-și odihna la Brașov. Bărbatul acela de statură mijlocie, cu față mare și mustăți groase ,,lăsate cam în jos” și ochi atât de expresivi, cu o inimă înamorată doar de gloria și viitorul nației, lăsa prin ,,Un răsunet” un testament sacru nației sale, care a fost asumat de atunci de toate straturile sociale, a ajuns pe toate meleagurile patriei și ne aninăm speranța de el, ori de câte ori simțim că talpa tiraniei ne apasă. Vremurile înfrânseseră omul, dar nu și crezul! În această paradigmă înscriem și corul alcătuit din mii de voci auzit la sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie a acestui an, în timpul grevei luminătorilor nației, când cei prezenți au făcut apel constant la redeșteptarea românului, așa cum visase cu 175 de ani în urmă Andrei Mureșanu.
,,Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ!”
Dumitru Cauc

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here