În toamna anului 1889, adică acum peste 120 de ani, Titu Maiorescu, entuziasmat de poezia lui Coşbuc, Nunta Zamfirei, îl chema pe acesta la Bucureşti. Trecând munţii în Vechiul Regat, Coşbuc nu duce o viaţă uşoară, fiind nevoit să accepte diverse slujbe umile şi mărunte însărcinări în redacţiile ziarelor
(ca de pildă un soi de salahoreală la Lumea ilustrată a lui Ignatz Herz), până la apariţia primului său volum de poezii Balade şi Idile, în 1893.
Pasiune şi dăruire pentru revista „Vatra”
La începutul anului următor, 1894, chiar de 1 ianuarie, George Coşbuc preia, alături de Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici, conducerea revistei „Vatra”, având ca subtitlu „Foaie ilustrată pentru familie”, care va apărea la Bucureşti, bilunar, până în august 1896. Iniţiativa apariţiei unei asemenea publicaţii îi aparţinea lui Caragiale, însă greul va cădea pe umerii lui Coşbuc, care va răspunde de întreaga muncă redacţională, înhămându-se cu pasiune şi dăruire la impunerea revistei în peisajul literar românesc.
În „Vatra”, Slavici va publica, în foileton, romanul Mara, cea mai importantă scriere a sa, iar Coşbuc va semna unele dintre cele mai semnificative poezii, precum: Noi vrem pământ, Doina, Iarna pe uliţă, Mama, In opressores, care, în curând, vor avea un mare răsunet şi circulaţie, mai ales în rândurile tineretului şcolar.
Editorul periodicului bimensual era librarul Constantin Sfetea (n.1863 în Braşov – m. la 4 iunie 1924 la Karlsbad), unul dintre reputaţii „animatori” culturali ai epocii, fost director al Institutului grafic „Progresul” din Ploieşti, proprietarul „Librăriei Şcoalelor” (din 1891), precum şi al editurii „Cartea Românească”, al cărei director a fost până la moarte.
Căsătoria cu Elena Sfetea
În vara anului 1895, George Coşbuc se căsătoreşte cu Elena, sora lui Constantin Sfetea (ambii fiind copiii comerciantului Oprea P. Sfetea, din Braşov) şi, din acest moment, starea lui materială se îmbunătăţeşte simţitor, cu atât mai mult cu cât, în anii următori, îi apar alte volume de poezii şi proză, care îi consolidează prestigiul literar.
După numai un an, în 1896, i se naşte singurul copil, Alexandru, de care poetul se va simţi deosebit de ataşat.
Este de presupus că legăturile lui Coşbuc cu străvechea mănăstire Tismana, din judeţul Gorj, datează de la începutul căsniciei sale, întrucât familia Sfetea deţinea în localitatea gorjeană, în apropierea mănăstirii, o vilă spaţioasă, cu o terasă străjuită de arbori majestuoşi.
Vila Sfetea – stabiliment turistic
În colecţia personală posed o carte poştală ilustrată, circulată în perioada 22-23 iulie 1902 (conform ştampilelor poştei), în care este reprezentată o clădire impozantă, având ca legendă următorul text: Tismana – Gorj, Vila Sfetea. Camere cu tot confortul. Bucătărie aleasă. Cură de lapte. Băi cu apă cristalină de la munte. Pe aceeaşi ilustrată se găseşte şi o imagine a terasei din codru a vilei Sfetea, precum şi reprezentarea mănăstirii Tismana, cu cascada spectaculoasă de lângă aceasta, ca şi un peisaj dominat de crestele munţilor Parângului.
Aşadar, Vila Sfetea era, la acea dată, un adevărat stabiliment turistic, care profita, atât de apropierea mânăstirii, foarte cunoscută şi frecventată, cât şi de mirificul locurilor (după 1990, clădirea ajunsese complet ruinată, însă ulterior, a fost refăcută, devenind, astăzi, Vila Ursu).
Familia Coşbuc petrece, an de an, mult timp la Tismana, pe care va ajunge s-o considere a doua sa reşedinţă.
Cu Ramiro Ortiz la Tismana
În Istoria literaturii române, George Călinescu reproduce două fotografii cu George Coşbuc la Tismana, înconjurat de prieteni. În ambele fotografii apare prietenul său Ramiro Ortiz (1879-1947), istoric literar italian, un timp profesor la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Este de remarcat că Ramiro Ortiz a tipărit în anii ’20, după manuscrisul lui Coşbuc, traducerea Divinei Comedii, la care poetul lucrase timp de două decenii, dar pe care nu apucase s-o publice.
Vedere pariziană cu George Coşbuc în faţa Mănăstirii Tismana
Sunt în măsură să dau la iveală astăzi, din colecţia proprie, o altă reprezentare, spectaculoasă, a lui George Coşbuc la Tismana, existentă pe o carte poştală circulată la Paris, în 23 decembrie 1908 (data poştei). Coşbuc este cu baston şi pălărie, îmbrăcat în haine închise la culoare, pe drumul care duce la mănăstire şi care se vede, majestuoasă, în planul doi.
Accidentul lui Alexandru, la Băleşti
Din păcate, la 26 august 1915, asupra familiei Coşbuc se abate o mare nenorocire. La acea dată piere, într-un accident de automobil, lângă Târgu-Jiu, în raza comunei Băleşti, pe drumul spre Motru, unicul lor fiu, Alexandru, în vârstă de numai 19 ani.
La volanul maşinii Mercedes Benz-Torpedo se afla moşierul Ion-Alexandru Stâlpeanu, din Teleorman, care gonea nebuneşte pe şosea, să nu-l prindă noaptea, când automobilul se loveşte de un bolovan şi se răstoarnă. Moşierul moare imediat, cu coşul pieptului zdrobit de volan, iar Alexandru Coşbuc, cu craniul fracturat, este transportat la spitalul din Târgu-Jiu, unde decedează în zorii zilei.
Pe locul unde a avut loc accidentul s-a ridicat o fântână, care poate fi văzută şi astăzi, fiind denumită de localnici „Fântâna lui Coşbuc”.
Alexandru va fi înmormântat în cimitirul mănăstirii Tismana, căreia soţii Coşbuc îi dăruiesc un frumos vitraliu, în amintirea fiului lor. Dar existenţa lui George Coşbuc nu va putea depăşi acest moment, refuzând să admită crunta realitate, astfel cum va spune şi în versurile următoare:
Ah, cumva să nu mi-o spuie
Vreun duşman cumplit
Că băiatul meu azi nu e
Şi că a murit,
Că-n schimbarea bruscă-a minţii
Eu l-aş omorî cu dinţii
Ca pe-un câne care muşcă
Pe furiş …
Evocat de Tudor Arghezi
Poetul îmbătrâneşte înainte de vreme, devine însingurat, închis în sine. Tudor Arghezi îl evocă într-un medalion din Bilete de papagal ca pe un om sfârşit: … din George Coşbuc rămăsese o schemă palidă şi fugară. Îl zăream ascuns în pălăria lui mare, trasă pe frunte. Îşi pierduse băiatul, un flăcău. Lovitura fatalităţii n-a cruţat nici pe tată, nici pe poet.
Şi într-adevăr, sfârşitul fizic nu întârzie multă vreme.
În timpul ocupaţiei germane, George Coşbuc, rămas în Bucureşti, moare subit, ca urmare a unei congestii cerebrale, la 9 mai 1918, în locuinţa sa din str. Plevnei nr. 48.
Soţia sa, Elena, îi va supravieţui încă mulţi ani şi va locui dese răstimpuri la Tismana, în apropierea mormântului fiului său.
Reproduc mai jos o scrisoare inedită, din arhiva personală, expediată de Elena Coşbuc de la Tismana, în 1928, în care face vorbire de vizita unui grup de prieteni la mănăstire:
Tismana, 20 August 1928
Stimate Dle Boroeanu,
Am primit fotografiile însoţite de carta Dv. de visită. Vă mulţumesc mult pentru atenţia D-voastră. În adevăr grupul a eşit prost, în schimb Mănăstirea este minunată şi-mi va fi o amintire frumoasă de aici.
Multe mulţumiri din parte-mi.
(ss) Elena G. Coşbuc
Elena Coşbuc, apropiata familiei Rebreanu
În 1931, Elena Coşbuc apare la un eveniment deosebit din familia Rebreanu. Astfel, în vara anului 1931, Puia, fiica lui Liviu şi Fanny Rebreanu, cunoaşte la Balcic pe Radu Vasilescu (1906-1975), la acea dată sublocotenent de cavalerie, odrasla lui Alexandru Vasilescu, colonel de stat major în primul război mondial şi apoi, comandant al Şcolii de război. Tinerii se îndrăgostesc fulgerător şi hotărăsc să se căsătorească, în toamna aceluiaşi an. În Jurnal, Rebreanu relatează frământările sale din acea perioadă, cauzate de lipsa banilor necesari evenimentului. Până la urmă, împrumută, totuşi, 100.000 de lei de la bancherul Aristide Blank (după cum consemnează în Jurnal).
Căsătoria dintre Puia şi Radu Vasilescu (care ulterior, va deveni salariat al Radiodifuziunii Române) se va oficia la 26 octombrie 1931, iar naşi de cununie vor fi două personalităţi marcante ale societăţii româneşti: Iuliu Maniu şi Elena Coşbuc, văduva poetului, ambii apropiaţi ai familiei Rebreanu. De remarcat însă că în cartea sa de amintiri, Zilele care au plecat, apărută în 1969, în Editura pentru Literatură, Puia Florica Rebreanu nu pomeneşte nimic de naşii săi, temându-se, probabil, de consecinţele fie şi ale unei simple menţionări a numelui lui Maniu, mort în închisoarea de la Sighet, în 1953, ca un adevărat martir al neamului românesc.
Sorin Popescu
