REMEMBER – ULTIMUL INTERVIU – Convorbire cu solitarul pictor Florin Isuf: “O grămadă de mari pictori au dispărut, înfundându-se în grafica de carte!”

305

Până la convorbirea de faţă, recunosc, nu-l văzusem la faţă chiar deloc pe unul dintre cei mai celebri pictori contemporani ai Gorjului. Iar vizita i-o datorez unui prieten comun – artistul fotograf Theodor Dădălău. Ba am stat, într-un fel, la coadă.

Fire deschisă, Florin Isuf l-a descusut pe amicul col(r) Ion Gociu, alias prozatorul Mugurel Pădureanu-Coarba, care-şi pregăteşte un nou volum de proze, şi-i solicita pictorului să-i realizeze ilustraţiile, cam despre ce-i vorba. S-au cam lungit ei cu discuţiile, timp în care am inspectat curtea-i largă şi atelierul plin de vorbe de duh. Ca un însingurat ce este, Florin Isuf poate fi perceput şi ca un om închis. Totuşi, dialogul s-a legat, după cum vă veţi da seama.

Întreg spectrul existenţial
– Maestre, Florin Isuf, cum v-aţi defini ca pictor?
– Ştiu şi eu? Nu mă consider numai pictor, grafician, căci mie îmi plac toate ramurile culturii. Mai precis, mă preocupă întreg spectrul existenţial. Am scris şi poezii, din când în când, când am câte o chestie care mi se pare ieşită din comun. Dar, n-am publicat nimic. Nu m-am băgat pe teritoriul poeţilor, unde ei ar fi fost mult mai buni ca mine.
– De pământ, de unde vă trageţi?
– M-am născut în 14 aprilie 1952, la Târgu Cărbuneşti, aici unde m-aţi găsit acum, în casa asta. Dar tatăl meu e din satul Bota, comuna Dobriţa. Maică-mea este Viscopoleanu, iar Viscopolenii ăştia sunt veniţi din Macedonia.
– Am auzit că sunteţi un pictor mare şi cu şcoală. Aşa-i?
– D-apăi cum! Numai că la Cărbuneşti am făcut Liceul Teoretic „Tudor Arghezi”, deci nu unul de artă. Aşa se face că n-am luat din prima la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj. Am urmat, la Bucureşti, o şcoală postliceală de arhitectură şi, între timp, gândul mi-era tot la pictură.
– Şi eu mi-am făcut studiile tot la Cluj, iar în vremea mea rectorul de la „Ion Andreescu” era gorjean şi se numea Daniel Popescu. Un profesor universitar venerabil, ce se apropia de vârsta pensionării. L-aţi mai prins?
– Nu şi n-am auzit de domnia sa. Eu sunt şcolit la Cluj, la clasa profesorului Vasile Crişan, iar asistent l-am avut pe pictorul Gheorghi Apostu. Amândoi foarte buni pictori şi minunaţi profesori. Asistentul era moldovean de origine, iar profesorul Crişan avea un fix: picta numai pe format pătrat şi doar griuri excepţionale.
– Între ce ani v-aţi petrecut studenţia clujeană?
– Din 1976 până-n 1979. Am fost apropiat grupării echinox-iste şi chiar executam grafica revistei, fiind amic cu viitorii scriitori Ioan Groşan, Gheorghe Ţeposu şi Ion Pecie.
– Poetul şi criticul literar Ion Pecie s-a prăpădit de curând.
– Dumnezeu să-l odihnească, era un băiat minunat. Şi şef de cantină la căminul Avram Iancu. Şi căminul era fain, situat în centrul vechi al oraşului. Oricum, apăruseră căminele blocuri, dar nu-mi plăceau prea mult. La căminul Avram Iancu eram ca într-o casă din oraş.

Grafică de carte, doar pentru amici
– Văd pe masa dumneavoastră de lucru multe cărţi cu dedicaţie, din partea autorilor cărora le-aţi ilustrat volumele: Viorel Gârbaciu, George Drăghescu şi alţii. Când aţi ajuns la grafica de carte? Reţin şi o copertă la un volum bilingv – în limba română şi limba franceză – de poeme semnate de Tudor Arghezi, editat de Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, condus de scriitorul Ion Cepoi, carte la care-aţi realizat o foarte inspirată copertă.
– La ilustraţia de carte am ajuns mai târziu. M-a tot rugat criticul literar Gheorghe Grigurcu să fac grafică de carte. N-aş vrea să mă-nfund în aşa ceva. Cunosc o grămadă de pictori mari care s-au terminat aşa, cu grafica de carte. Dacă l-am refuzat eu pe Grigurcu, acum cărbuneştean, de-al meu, vă daţi seama că nu mă omor cu grafica de carte. Aşa, pentru amici, dacă mă roagă,precum prietenul meu Theodor Dădălău, ca în cazul de faţă, cu domnul Ion Gociu, nu prea pot să refuz.

Amintirile unei frumoase iubiri
– După facultate, unde-aţi fost repartizat?
– Pe Vale Izei. Datorită unei prietene, studentă la filologie şi mai mică decât mine, care chiar ieri mi-a dat telefon, am ales o repartiţie la Rozavlea, în Maramureş. Scrie proză, deşi întâi a făcut critică literară la revista Tribuna. Diana Adamek se numeşte şi a fost tradusă şi în Portugalia. Era prietenă cu Ioana M. Petrescu.
– Pe scriitorul Dumitru Radu Popescu, care, la acea vreme, era redactor şef la Tribuna, l-aţi cunoscut?
– Nu l-am cunoscut atunci, abia mai târziu. A fost şi aici la Târgu Cărbuneşti, la Festivalul Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”.
Circulă o poveste, cum că i-a plăcut tare mult o pictură de-a domniei voastre şi n-a fost chip să se-nţeleagă cu autorul. Şi nu din pricina preţului…
– În vremea studenţiei mele clujene îmi era dragă, îmi plăcea mult poezia lui Horia Bădescu. Îmi aducea aminte de Tudor Arghezi. Să vă povestesc o chestie de anecdotică. Discutam critică, filozofie, la un cenaclu patronat de Liviu Petrescu. Eram pasionat de reîncarnare, iar acum nu mai sunt convins. Gândeam că eu şi el, sau eu şi ea, de care nu mă legasem cu cununie, o să ne reîntâlnim într-o altă viaţă.

Rozavlea – perioada roz din viaţa lui Iusuf!
– Ce amintiri aveţi de la Rozavlea şi cât aţi stat acolo?
– Rozavlea este un sat excepţional, iar numele i se trage de la Valea Roz. Pentru mine a fost chiar perioada roz din viaţă. Acolo am cunoscut profunzimea, acolo am ajuns la sufletul românesc ca o împlinire. Când am ajuns, în toamnă, erau numai nunţi şi petreceri folclorice, de mare simţire românească. Cazanul de ţuică, moara şi piua acolo le-am cunoscut, că la Târgu Cărbuneşti nu le văzusem.
Ce mai, m-am integrat foarte rapid, deşi la început păream niţel pierdut în spaţiul acela mirific. Localnicii erau inteligenţi şi credincioşi. Se salutau cu „Lăudăm pe Iisus!” O formă foarte originală de salut, deşi la şedinţele de partid ne interziceau aşa ceva. Dar nu s-a putut scoate asta din vorbirea localnicilor. Iar mie, prietenii, îmi spuneau, evident, în glumă: „Lăudăm pe Isuf!” Urarea sau salutul s-a mai păstrat în memoria prietenilor. Îmi ziceau rozovlean adoptiv. Şi acum mă duc acolo ca acasă. Am predat timp de patru ani desenul la şcoala generală din comună, iar Diana era studentă. Eu fiind mai mare ca ea. Dar nu ne gândeam la însurătoare. Şi Diana s-a căsătorit târziu, după 40 de ani, cu un profesor universitar. Ne vorbim des şi nu are nici ea copii.
– De ce-aţi plecat de la Rozavlea?
– M-au chemat ai mei, ca să nu rămân pe-acolo. Mai am o soră, profesoară de limba franceză, acum pensionară, în Târgu Cărbuneştiul natal. Şi eu am predat la o şcoală generală de aici, la Palatul Pionerilor, şi încă mai sunt în învăţământ, la Palatul Copiilor, cum îi spune acum.

Primul interviu cu Isuf, în Gazeta Gorjului!
– V-aş ruga să-mi arătaţi câte ceva scris despre pictorul Florin Isuf, dacă se poate.
– N-am cum, întrucât n-am păstrat nicio publicaţie în care s-a scris despre mine. Nu le am pe astea, nu-s pre ordonat. Primul care-a scris despre mine este Tiberiu Alexa, pe spatele unei lucrări reproduse, ce se numea Ora Bogată. Fiind nişte fluturaşi, i-am mai păstrat pentru că s-a tipărit în tiraj mare.
Trag cu ochiul şi acolo, pe spatele fluturaşului, Tiberiu Alexa scria: „Florin Isuf practică o grafică metaforică de tip alegoric, în care discursul poetic şi polemic ia accente ironice, aproape sarcastice, mimând o oarecare viziune infantilă, de fapt un joc al formelor dispuse într-o succesiune plană. Întregul spaţiu pictural dezvoltă un discurs narativ ce cuprinde, după caz, probleme şi valori sociale sau morale actuale.”
– Cel mai bine cine a scris despre pictorul Florin Iusuf?
– A venit la mine poetul Nae Diaconu şi mi-a luat primul interviu. Unul scris de un mare poet, un interviu adevărat apărut în Gazeta Gorjului. Mă găsise taman când săpam groapa la WC-ul de la Casa Pionerilor. Păcat că nu l-am păstrat. Cum vă spuneam, eu ziarele nu le-am ţinut! Nu sunt un tip care să ţină la o istorie personală.
– Prin ce an era şi dacă v-aţi mai văzut apoi?
– Să tot fi fost 1985-86, nu ştiu precis. L-am cunoscut aici, apoi am fost şi la el acasă, la Târgu Jiu, dar şi la Ţicleni, de unde se trăgea. Pe vremea când bea el, că şi eu mai trag câte-o băută.

Licorile bahice nu-s bune!
– Când a vrut Dumitru Radu Popescu să vă cumpere o pictură ce i-a plăcut foarte mult, se zice că eraţi într-o stare de asta, cu preocupări bahice şi mai puţin artistice.
– Nu ştiu, nu-mi aduc aminte.
– Vă ajută, cumva, la creaţie băutura?
– Sincer, licorile nu cred că mă ajută la creaţie. Perioada aia, când mă las, mă ajută la o trăire mai intensă a vieţii.
După câte o băută, apare o perioadă de gol mental, de vid existenţial. Apoi, dacă ştii să deschizi poarta care trebuie, îţi vin idei şi inspiraţie. Chiar nu desenez deloc când beau.

Fus ajutat de Fus, la UAP
– Cu un asemenea debut furtunos, încă din studenţie, bănuiesc că aţi devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici destul de repede. Nu-i aşa?
– Chiar deloc. Lucrarea mea de Diplomă se numea „Vicii contemporane”, pe care i-am lăsat-o, cu dragoste, Dianei Adamek. Şi, după titlu, nu dădea prea bine în epocă. Am avut o profesoară, Svoboda, parc-o chema, cehoaică, m-a îndrumat şi dorea să mă cuminţesc şi să intru în UAP. N-a fost să fie pe atunci.
– Şi când aţi intrat, totuşi?
– Abia anul trecut, mi-a făcut dosarul pictorul Vasile Fuiorea şi iată-mă-s membru al UAP. Fără insistenţa domniei sale n-aş fi fost membru al UAP nici acum.
– Este un om extrem de agreabil, elegant şi-i, de loc, din Peştişani. Satul în care m-am născut eu. Tatălui său i se spunea Fus, poreclă preluată, fără să vrea, şi de el.
– Păi şi mie tot Fus îmi zice lumea, nu ştiu de ce, că Isuf este un nume de origine turcesc.

Parcimonios cu propriile-i expoziţii personale
– Cam câte expoziţii personale aţi avut până acum?
– Nu prea multe, că n-am lucrări. Majoritatea le-am vândut ori dăruit.
– Păi de ce nu le strângeţi de la colecţionari pentru a organiza o altă expoziţie?
– Nu-i deloc simplu. Şi totuşi, am avut vreo 3-4 expoziţii personale la Târgu Jiu, la Bucureşti, în anul 2000, la Galeria Eforie. Numai că, la expoziţii de grup stau mult mai bine. Sunt, în schimb, multe expoziţii de grup: Sala Dalles, Casa Americii Latine(de trei ori), Şcoala Internaţională Americană(de două ori), la Râmnicu Vâlcea. Şi, era să uit, am mai avut o expoziţie personală la Hunedoara, la Galeriile Uniunii Artiştilor Plastici din România, chiar anul trecut – în 2010. N-au ţinut seama că nu eram, pe atunci, membru al UAP.
– De vândut, aţi vândut ceva picturi?
– De ce nu? Am lucrări în colecţii particulare şi din ţară şi din străinătate. Dar, nu-i bine să spui că vinzi de-acasă. Că te ia fiscul! O să vină şi timpul acela. La expoziţia de la Bucureşti, l-am cunoscut pe dramaturgul Gheorghe Astaloş, care mi-a plăcut ca om. Şi ca operă, n-am ce zice. Jos pălăria! Mi-a cerut o lucrare, şi eu i-am cerut cam mult şi n-am bătut palma. Nu mă pot plânge, acum abia dacă am acasă, aici la atelier, vreo 7-8 picturi. O să mă pun mai serios pe treabă şi-mi mai pregătesc o expoziţie personală.

La Moscova pe gratis, în alte părţi ca lumea!
– În Gorj aţi avut cereri?
– Ba bine că nu. Mi-a cumpărat şi Viorel David trei lucrări, cel mai mare colecţionar gorjean. Probabil are relaţii şi cu alţi colecţionari din ţară. Şi băiatului lui Doru Dădălău, lui Traian, i-am dat vreo şapte-opt lucrări. Semn că puştiul are gust şi vrea să-şi facă o colecţie pe cinste.
– Pictorul Vasile Parizescu este cel mai mare colecţionar din România. În decembrie 2005, pe vremea când lucram la „Flacăra lui Adrian Păunescu”, şi eu şi el am primit, de la Muzeul Naţional de Artă Cotroceni, câte o Diplomă de Excelenţă. Colecţionarul Vasile Parizescu v-a cumpărat vreo lucrare
– Nu încă, dar mai trag nădejde. Cu ajutorul lui Dumnezeu, aş putea deveni un clasic în viaţă. Nu-i aşa?
O personală, sigur, se face greu. Am vreo opt lucrări la Ruse, dar o să trag anul acesta mai tare.
– În străinătate aţi vândut mult?
– Am şi la Moscova o lucrare, dar aia am dat-o gratis. Exist, totuşi, în colecţii din Canada, Franţa, Austria şi Germania. Unui coleg de breaslă, tot pictor, din Argentina, Bernando Newman, probabil neamţ de obârşie, i-am dat o lucrare odată când participa şi el la o ediţie a GorjFest-ului organizat de Doru Dădălău.
Ion Predoşanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here