Concluzia finală a sublimităţii Sfintei Evanghelii în reînnoirea umană ne spune că ”Tot ce s-a zidit, s-a zidit pentru folosinţa şi bucuria omului însă nimic din ce s-a zidit să nu-l stăpânească pe om!”.
Nu cunoaşte, ori nu înţelege Evanghelia acela care zice că creştinismul e contrar tuturor influenţelor provocatoare de plăceri şi bucurii în viaţa omului. Durerea lumii vechi sau noua solie, venită din Ierusalim a adus bucurie acelora, care au putut să se lepede de toate bucuriile vieţii. I-a învăţat să rabde şi să sufere, le-a promis ca remuneraţie cerul, aceea ce putea să fericească pe om, însă nu aici, nu pe pământ. Lumina cea veşnică şi nestinsă a luminat pe ceriu pe seama creştinilor, dar nu prea putea să străbată până în valea plângerii a pământenilor. Şi cu cât era mai mare flacăra credinţei în inima omului, cu atât mai puţină bucurie îi făcea privirea ce o arunca el asupra văii pline de necazuri a lumii acesteia păcătoase. În reînvieri umane, să ne aducem numai aminte de idealele asceţilor din primele veacuri ale erei creştine, din cele ale evului mediu, apoi de reformă, şi vom înţelege, că bucuria faţă de Dumnezeu n-a fost niciodată o bucurie faţă de viaţă. Epoca primelor veacuri ale creştinismului şi epoca mişcărilor de reformaţiune au devenit inseminate prin dezvoltarea direcţiei pesimiste cu privire la aprecierea lumii. Temerea de cel rău în lume era atât de mare între oameni şi recunoaşterea păcătuirii proprii atât de puternică, încât orice bucurie de viaţă, ba chiar şi cea mai inocentă participare la bucuriile vieţii, la frumuseţile ei, era lucru fără preţ, iar omul conştient de neputinţă şi de păcătoşenia sa, considera existenţa pe pământ, nu ca scop, ci ca punte de trecere la altă existenţă cerească, la o viaţă lipsită de necazuri. Sublim adâncit în vecinicia vieţii viitoare, pentru om n-a avut nicio importanţă şi niciun farmec existenţa sa trecătoare de pe acest pământ. O astfel de reînviere şi judecată adusă asupra caracterului creştinismului e însă falsă cu desăvârşire. Înţelegerea corectă a învăţăturilor din Sfânta Evanghelie sublim şi uman are să ne convingă tocmai din contră, despre aceea, că dintre toate sistemele filozofice şi religioase, niciunul nu ne întinde o vedere atât de clară şi de plină de bucurie a vieţii şi a lumii, ca cel creştin.
Predica Mântuitorului se începe şi se termină cu invitarea tuturor celor obosiţi şi împovăraţi ca să ia parte la bucuria cea mai completă. La cina cea de taină învăţătorul Iisus Hristos înşirând rezultatele activităţii sale de trei ani de dăscălie vorbeşte astfel: ”Acestea am grăit vouă, ca bucuria mea între voi să rămână şi bucuria voastră să se plinească”(Ioan 15.11). Şi dacă în Sfânta Evanghelie se vorbeşte de multe ori de Sfânta Cruce şi suferinţe, de inevitabilitatea necazurilor ce-i aşteaptă pe învăţăceii Mântuitorului Iisus Hristos – toate acestea nu sunt lucruri neînconjurate de lipsă pentru atingerea împărăţiei lui Dumnezeu, ci formează numai rezultatul împotrivirii faţă de ea din partea împărăţiei diavolului. Sfântul Apostol Pavel, apostolul neamurilor scrie către Corinteni aşa:”Între voi pot să fie şi eresuri!!”(Cor.1.11.19). În reînvieri umane şi sublime, nu e vorba deci de o necesitate dorită, ci de o inevitabilitate tristă. Calea spre adevăr e grea. Trece peste greşeli şi rătăciri. Certurile sunt de nedorit şi tot aşa şi divergenţele de păreri. Calea spre sublimitatea Sfintei Evanghelii şi Împărăţiei lui Dumnezeu e la fel. Nu poate fi parcursă fără să fie simţiţi spinii ei. Răul e puternic în lume. Fără luptă nu poate fi învins. În luptele pentru iubire şi adevăr răul(diavolul) pune în mişcare toate mijloacele răzbunării: suferinţe, torturi fizice şi morale, tot ce se poate contempla sub ceramica de ”cruce” sunt şi aici lucruri inevitabile. Şi marele martir de pe Golgota nici nu le-a refăcut acestea în învieri umane. ”Dacă m-au prigonit pe mine, au să vă prigonească şi pe voi”, spunea Iisus Hristos Mântuitorul învăţăceilor săi. (urmează).
Preot iconom Alexandru Eugen Cornoiu
