Călăuza reînvierii în sublimitatea Sfintei Evanghelii în prigonirile umane să nu întunece deloc speranţele luminoase. Hristologic, ele nu vor putea să nimicească opera odată începută ori să împiedice ridicarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Precum întunecimea nopţii dispare când răsare soarele, aşa dispare şi răul din calea puterii binelui. Negura deasupra mlaştinelor şi fumul grămezilor de gunoaie aprinse poate câte odată să ascundă pe vreme scurtă splendoarea Soarelui, dar vremea trece, vântul răsfiră negura şi fumul, iar ceriul luceşte din nou în vecinica sa frumuseţe. Făţărnicia, minciuna şi volnicia au făcut ca, creştinismul să fie răstignit pe Golgota, să fie închis în mormânt, sub piatra grea, mormântul să fie sigilat şi străjeri să fie puşi la mormânt, pentru ca în răutăcioasa beţie de bucurie să serbeze învingerea asupra creştinismului. Dar n-au trecut decât două zile şi triumful acesta s-a prăbuşit. Hristos a înviat şi cu el a înviat binele şi adevărul. În sublimitate creştină nu există stavilă, care pentru veacuri să împiedice dezvoltarea şi lăţirea triumfătoare a iubirii creştineşti. Ce poate deci să fie mai clar şi mai plin de bucurie pentru noi, decât această credinţă în triumful adevărului, al iubirii şi al binelui? Oamenii stăpâniţi de această credinţă vor privi cu însufleţire în faţa morţii, vor urca cu inima plină de bucurie şi executaţi de mâinile călăului vor zice: ”Mai bine să suferim cu drepţii decât să ne bucurăm cu cei nedrepţi”. În convingerea că ideea vecinicului adevăr Dumnezeu are să triumfeze, îşi găsesc ei recompense pentru asupririle şi nesuccesele personale. Să ne gândim la catacombele vechilor creştini. Oasele miilor de martiri zac în ele, martiri tăiaţi în roată, sfâşiaţi de animale sălbatice, arşi pe rug, etc. şi din toate expunerile sfinte de pe păreţi şi de pe morminte nu se poate vedea nimica ce ar dovedi suferinţele în viaţă ale defuncţilor, ori frica lor de moarte. Porumbei blânzi, păstori buni, mieluşei, flori de câmp şi loze de vie – aşa sunt zugrăvite icoanele acelea conducătoare de pace şi de bucurie! În sublimitatea Sfintei Evanghelii, pe calea aceasta, sub morminte, singuraticile suspine dureroase ale celor mai mari martiri s-au prefăcut în imn de bucurie asupra triumfului iubirii. Zorile revărsate asupra lumii din ziua propovăduirii Sfintei Evanghelii au făcut ca, creştinii să uite toate durerile şi toate nesuccesele. Ei ştiau că reînvierile umane şi că Împărăţia lui Dumnezeu trebuie luată cu puterea. Că ea poate fi atinsă numai cu multă greutate şi după mari jertfe, şi că numai cei ce folosesc forţe mari pot să o ia în stăpânire; şi tocmai de aceea oamenii aceştia nu s-au speriat de lupte şi suferinţă. Fiecare lacrimă vărsată, fiecare strop de sudoare, însemna un pas înainte spre Împărăţia lui Dumnezeu, şi aceasta era o remunerare însutită pentru osteneala lor căci de pildă, precum artistul genial, care vede cum lutul primeşte în mâinile sale forma dorită, iar în statuia completată ideea să primeşti viaţă, e stăpânit de sentimentul încântării, aşa şi muncitorul întru lăţirea Sfintei Evanghelii, schimbând viaţa după forma dată de Mântuitorul, găseşte în aceasta un izvor nesecat de deliciu, în analogia umană cu această bucurie de viaţă a creştinilor, cât de neînsemnată ne pare bucuria de viaţă din lumea antică, care se încununa cu flori şi-şi aranja bahanale! Şi cum ar creşte de altă parte nemulţumirea, cu ce valuri puternice ar cuprinde lumea întreagă, dacă în inimile tuturor oamenilor s-ar înstăpâni Împărăţia lui Dumnezeu, în întreaga mărime şi putere. În regiunile polare soarele se arată numai câteva săptămâni în fiecare an şi totuşi ajunge, ca razele sale să dea viaţă nouă pământului. Ca un covor des acopăr plantele diferite pustietăţile Siberiei de nord şi milioane de păsări vin de se ascund prin ele turme de animale vin să le pască. Dacă soarele ar rămâne mai mult şi pe aici, în câţiva ani o bogată vegetaţiune s-ar dezvolta, s-ar ridica sate şi oraşe cu pământ roditor şi cu păşune bogată pentru vite. Aşa stăm şi cu reînvierile umane în sublimitatea Sfintei Evanghelii în viaţa noastră dacă iubirea şi adevărul, propovăduit de Mântuitorul lumii, n-ar fi numai oaspeţi rari în inimile noastre, ci ar deveni principii fundamentale şi puteri motrice permanente în inima omului, Amin!
Preot iconom Alexandru Eugen Cornoiu
