Există o zicătoare veche, cunoscută de aproape toată lumea, după care fiecare om în măsura naturii sale, e filozoful său propriu. Înţelesul acestei maxime e acela că omul, ca fiinţă cugetătoare şi intelectuală, aflat pe o treaptă oricât de inferioară a dezvoltării spirituale, nu poate să nu se ocupe şi cu unele probleme care rezolvate, într-o formă ori alta, constituie o formală încercare de a da de urma adevărului.
Sunt chestiunile despre rostul vieţii şi despre însemnătatea omenirii, chestii vechi şi pururea noi, pentru că fiecare om cugetător s-a ocupat cu ele. Cu rezolvarea lor şi-au bătut şi-şi mai bat capul oameni din toate ţările şi toate popoarele epocale. Îşi bate capul puternicul domnitor al poporului supuşilor lui, întocmai ca şi muncitorul trudit din urma plugului, care măsoară brazda cu paşii săi. Se zbuciumă pentru a afla adevărul în privinţa aceasta genialul bărbat de ştiinţă, marele înţelept, al cărui nume şi a cărui glorie e cunoscută în lumea întreagă, tot aşa ca şi sălbatecul cel dur, fiul naiv al pădurii şi al pustietăţii, care încă îşi dă silinţa să înţeleagă vocea nedeterminată a marelui spirit, pe care o aude în interiorul său! Pentru lămurirea acestei îndoieli veşnice şi îngrijorări a minţii şi a inimii au fost notate din partea celor mai însemnaţi bărbaţi din lume, încă din evul mediu, în vechea Grecie, la umbra piramidelor egiptene, pe malurile râurilor, sub cerul cald al Arabiei, pe stânci de piatră, pe suluri de papirus pe table şi pe piele de căprioară; mulţime de sentinţe şi de legi diferite şi-au dat toate silinţa să deschidă cartea sigilată a vieţii, să dezlege enigma secretă a existenţei, dar viaţa şi-a păstrat, ca şi sfinxul, totdeauna, până în zilele apropiate, cu încăpăţânare, întregul ei secret. Până în zilele Mântuitorului Iisus Hristos adevărul era pentru omenire o comoară ascunsă. Omenirea o căuta, dar nu acolo unde ar fi trebuit să o caute! Omenirea începuse a înţelege că, fără o fiinţă superioară, nu este de închipuit nici omul, nici lumea. Dar durere dumnezeirea lumii antice i se prezintă ca o fiinţă desfigurată. Lumea veche păgână, cu cele peste patruzeci de veacuri de dezvoltare culturală, n-a fost în stare încă să se ridice deasupra lumii fizice. Popoarele cele mai vechi, în credinţele lor religioase, căutau pe Dumnezeu în lume, în stelele de pe ceruri, în forţele ascunse în pământ. Se plecau în faţa mărimii eroilor, pe care îi puneau în şirul zeilor. Pe calea aceasta ideea despre dumnezeire a fost târâtă până la treapta cea mai de jos. De la om nu se cerea nici o opintire a puterilor morale, pentru ca să poată fi ridicat la rang de zeu. Zeii acestei lumi erau supuşi aceloraşi bolduri, ca şi oamenii. Indignările şi ironizările filosofice ale unui naturalism atât de dur al religiei în sublimitatea evangheliei nu putea să ducă decât la o duritate a puterilor moravice şi morale. Sensualitatea îşi avea înfipte rădăcinile în însăşi inima vieţii, în imaginile religioase. Religiunile lumii vechi, determinate de un caracter atât de sensual, nu puteau decât să favorizeze boldurile josnice ale naturii omeneşti, iar nu să li se împotrivească. Reînvierile umane, în curgerea divină, formează în esenţă o sancţionare a instinctelor dure, înnăscute în om. (Va urma)
Preot Iconom Alexandru Eugen Cornoiu
