Reînvieri umane în sublimitate (VII)

80

Împărţirea lui Dumnezeu e organizarea realizată în istorie a persoanelor, forţelor şi apariţiilor în care stăpâneşte Dumnezeu însuşi, în care domneşte exclusiv voinţa sa sfântă şi înţeleaptă. Sau, ca să o spunem cu alte cuvinte mai simple, împărăţie lui Dumnezeu e viaţa dreaptă, cu desăvârşire morală a omului pe pământ, întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe bazele Evangheliei sale.

 

Învingerea unei astfel de împărăţii reşede în perfecta învingere a binelui asupra răului în inima omului! Pocăiţi-vă!…Acesta a fost primul cuvânt cu care s-a adresat Evanghelia către omenire. Posibilitatea reînvierii şi a doritei reînnoiri a vieţii, venirea împărăţiei lui Dumnezeu între oameni, e făcută atârnătoare de la pocăinţă. „Dacă nu vă veţi pocăi – spunea divinul propovăduitor al vieţii celei noi – nu veţi putea intra în împărăţia lui Dumnezeu!” (Ioan 3.5). Prin definiţie, însă, cuvântul nostru „pocăinţă” nu e destul de expresiv, nu ne arată destul de pronunţat ideea pe care a exprimat-o Mântuitorul. Îi lipseşte claritatea şi preciziunea dorită. În original, în textul grecesc, înţelesul e dat cu alte cuvinte. Aici se spune aşa: „Începeţi să cugetaţi altcum, schimbaţi-vă firea, schimbaţi-vă părerile din temelie!” Asta ar fi deci pocăinţa. În cazul acesta cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, cererea pocăirii pentru a putea intra în împărăţia lui Dumnezeu are pentru noi înţelesul următor: pe pământ e posibilă, ba chiar obligatorie, o altă viaţă, diferită de aceea pe care o duc oamenii acum şi sub a cărei apăsare gem cei mai mulţi dintre ei. Volnicia, nedreptatea, egoismul şi peste tot domnia instinctelor dure şi josnice, nu sunt puteri pe care omul nu le-ar putea învinge. Pe lângă ele se mai găsesc în om – deşi numai ascunse şi desconsiderate – sentimente mai bune, sublime şi sfinte, cum e sentimentul frăţietăţii, al dragostei neprihănite, al năzuinţei spre adevăr şi peste tot spre desăvârşire morală. Dacă sentimentele acestea nu vin înăbuşite, dacă li se dă teren de mişcare, dacă li se permite dezvoltarea şi înrădăcinarea în sufletul omenesc – ele vor îmbrăca viaţa într-o splendoare covârşitor de luminoasă. Viaţa se va schimba cu desăvârşire, încât nu se va mai cunoaşte puterea diavolului (răului), va fi înlocuită cu influenţa binefăcătoare a iubirii creştineşti. Sublima împărăţie a lui Dumnezeu poate să vină între oameni în orice moment. Numai cât oamenii, care există acum în realitate, nu sunt accesibili pentru viaţa nouă. Trebuie să fie deci reînnoiţi cu desăvârşire. Trebuie să-şi schimbe toate vederile despre viaţă, să-şi înţeleagă nedesăvârşirea, josnicia năzuinţelor de mai înainte şi rugându-se să se plece în faţa noului izvor de viaţă, în faţa sfinţirii iubirii evanghelice, în faţa bunătăţii aducătoare de pace a lui Iisus răscumpărătorul, în faţa neîmpăcatelor năzuinţe spre adevăr! În reînvierile umane, viaţa viitoare precizează învăţătorul Iisus Hristos, care pune ca şi condiţie indiscutabilă îndatorirea ca omul să-şi reoglindească în sine chipul evanghelic al adevăratului om, să înveţe a-şi întocmi viaţa şi a şi-o acomoda faţă de diferitele apariţii în lume, aşa ca însuşi Iisus Mântuitorul. Sublimitatea Sfintei Evanghelii, ca pildă a scos cu deosebită putere o idee mereu la suprafaţă, o idee care, durere, nici astăzi nu e înţeleasă destul. Anume, că precum olarul cu dibăcia sa, cu munca sa, cu atenţia sa determină forma şi însuşirea oalelor ieşite din mâinile sale, tot aşa şi omul, din propriile puteri, din particularităţile sale şi din firea sa specială, îşi formează întregul caracter, care dă direcţie vieţii sale. Viaţa sa fireşte că nu poate primi alt caracter, decât numai aşa, dacă însuşirile sale fundamentale, ba întreaga sa fire, trece prin schimbare şi primeşte alt caracter. Nici o influenţă volnică externă, nici o supunere oarbă în faţa „dictaturii” nu poate să producă o radicală, şi lucrul principal, o durabilă schimbare de viaţă, ci pentru o astfel de schimbare fundamentală a vieţii, pentru deplina închinare a vieţii pe seama împărăţiei lui Dumnezeu se cere negreşit o clară înţelegere a mărimii idealului moral din sublimitatea Sfintei Evanghelii şi o simţire neplăcută faţă de ordinea de viaţă de mai înainte, pusă în serviciul boldirilor firii noastre josnice şi însetate de satisfacţii umane. (urmează)

Preot Iconom Alexandru Eug. Cornoiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here