În paşii spre învăţătura adevărului, fericit este acela căruia adevărul i se descoperă aşa cum este, iar nu prin chipuri şi ziceri. Mintea noastră ne înşeală adeseori şi simţurile nu ajung departe.
Şi ce ne foloseşte a ne aburi capul cu lucruri ascunse şi întunecate, pentru care, de nu le vom şti, nimeni nu ne va osândi la judecată. E mare nebunie a părăsi lucruri folositoare sau chiar trebuincioase, spre a ne ocupa cu altele netrebnice sau păgubitoare, numai din deşartă curiozitate. Aceasta va să zică: a avea ochi şi a nu vedea. Şi ce ne pasă nouă de neamurile şi felurile judecăţilor! Acele căruia vorbeşte veşnicul cuvânt: şi cuvântul acesta unul este „începutul care, şi vorbeşte cu noi” (Ioan, 8, m). Fără acest cuvânt tu nu afli înţelepciune întreagă, nici judecată dreaptă. Cel ce află pe unul întru toate, şi pe toate le reduce la unul, acela poate să fie statornic cu inima şi a avea pacea în Dumnezeu. O adevărule! O Dumnezeule! Fă ca să fiu cu tine în veşnica dragoste. Se îngreunează inima mea de câte citesc şi auz: că întru tine Doamne, este tot ce doreşte sufletul meu. Tacă dascălii toţi, tacă făpturile toate înaintea feţei tale: tu unul să-mi vorbeşti. Cu cât cineva va fi mai unit întru sine şi mai neatârnat de lucrurile din afară, cu atât va pricepe mai mult şi mai multe lucruri înţelepte fără osteneală, că atunci lumina minţii vine de sus peste dânsul. Duhul simplu, curat şi statornic întru bine, nu este împărţit nici în mijlocul trebilor sale celor mai mulţi pentru că afară toate le face spre mărirea lui Dumnezeu, iar în lăuntrul său lucrează a fi în pace de către insinuările iubirii de sine. Ce te împiedică pe tine mai mult decât neamărâta poftă a inimii tale? Bărbatul drept şi evlavios cu adevărat rânduieşte mai întâi în lăuntrul său lucrurile, ce mai apoi trebuie să le facă afară. El le supune pe acelea după legea dreptului cuvânt. Care luptă este mai mare, decât a celui ce voieşte, a se birui pe sine însuşi. Şi munca noastră ar trebui să fie aceasta: a ne iubi pe noi înşine, a dobândi din zi în zi mai multă putere asupră-ne şi a face câte un pas înainte pe calea binelui (Scopul omului pe pământ). Acum reflexele telepatice în urmarea Mântuitorului Isus Hristos în toată desăvârşirea în viaţa aceasta îşi are nedesăvârşirea sa; toată filosofia noastră are nedumerirea sa. Smerita cunoştinţă de sineşi este calea cea mai sigură către Dumnezeu, decât cea mai adâncă sărbătoare în ştiinţă. Cu toate acestea, nu zice nimeni să defaimi ştiinţa sau simpla cunoştinţă a oricărui lucru, fiind bună în sine şi de la Dumnezeu lăsată; ci o cunoştinţă fără pată şi viaţa cea plină de fapte bune preţuieşte mai mult fiindcă cei mai mulţi mai tare se nevoiesc a ştii multe, decât a vieţui bine, pentru aceea rătăcesc şi ştiinţa lor aduce puţin sau nici un rod. O ce cuvânt trece slava lumii! În reflexie telepatică sunt două învăţături, însă nu e decât un adevăr. Sunt două învăţături: una de la Dumnezeu, neschimbată ca şi El, cealaltă de la om schimbăcioasă ca şi el, înţelepciune necurată. Cuvântul Dumenezeesc răspândeşte pe cea dintâi în sufletele pregătite de a o primi şi lumina ce ea le comunică e o parte din El însuşi, din adevărul substanţial. Oferită tuturor, ea a dat cu mai multă îmbelşugare celui umilit cu sufletul, şi fiindcă nu vine de la el, căci poate în orice moment să i se ia, căci nu atârnă nici într-un chip de inteligenţa ce luminează, el o stăpâneşte fără a fi ispitit de zădarnică plăcere în stăpânirea ei. Învăţătura omului, din contră, măguleşte mândria, fiindcă el îi e părinte. O, Isuse în urmarea adevărului Tău, dă-mi înţelepciunea sfântă şi fereşte-mă pentru totdeauna de rătăcirile propriului meu spirit. Va urma
Preot iconom Eugen Cornoiu
