„Aşa a fost întemeiată rânduiala toamnei să se-nstăpânească pe nesimţite asupra firii furişându-se pas cu pas şi împletindu-se cu vara într-o strânsă îmbrăţişare. Peste zi e cald şi bine, zările fierb aburi înşelători, vălurind întinderile cu umbriri nălucitoare. E drept, dimineţile-s mai lente, mai spuzite-n vioriu, împlinindu-se mai anevoie, iar zilele din ce în ce mai scurte. Înserările-s mai repezi, puterea noptaticului întrecând din ce în ce pe cea a zilei.
Frunzele au îngălbenit de-a binelea, ierburile şi fânaţurile-s scrumite de tot. Până mai ieri – alaltăieri, ai fi fost îndreptăţit să crezi că toate acestea-s din pricina soarelui. Însă, cea dintâi brumă, a arătat neîndoielnic că crugul vremii şi-a înclinat cumpăna. Toamna s-a înstăpânit zâmbind, vara s-a petrecut ca o părere şi o plăcere. S-au prefirat întâi mai rar, apoi din ce în ce mai des corăbiile păsărilor călătoare. Trompetările lor nostalgice au stârnit ecourile grave ale unor jeluiri tânguite. Urmărind cu privirea săgeata unui şirag de cocori trecând pe calea sorţii, gândurile au şi plecat către iarnă.
Apoi a prins a cădea frunza. Una după alta, întâi cele uscate, apoi cele pe care vântul legănându-le le poartă prin zare înainte de a le aşterne ca dar pământului. Frunze verzi, galbene, ruginii au troienit cărările, aşternând linţoliu foşnitor la poalele tufanilor.
Ochiul acela de luminiş era liniştit aidoma unei cupe pline de tăcere, se găsea undeva într-un cotlon departe de lume. Sub clopotele de aramă ale plopilor înalţi care îi tiveau marginile, se învechise frunza, sălciile de aur îşi frângeau umbrele, plecându-le asupra undelor. Ireversibil, timpul se scurge ca într-o aducere aminte, răsfrânt în luciu adormit luceafărul oprit de vise şi nădejdi pâlpâinde. Greieri zănatici abia că îşi mai însăilează melopeea. Păianjeni îşi ţes pânzele lor înveninate de pândă. Strângându-se în vioriu umbrele cad pradă nevinovată urzelilor lor” – iată doar câteva gânduri ale unui cunoscut povestitor într-ale naturii şi a evoluţiei anotimpurilor văzute prin sufletul său de cutreierător prin frumuseţile ce se desfăşoară în faţa ochilor la o simplă plimbare chiar şi de unul singur. Căci aşa cum mărturisea chiar el în continuare: „Poate vei rămâne singur numai tu cu gândurile tale. Nu-ţi fie frică de pustiu fiindcă tăcerea te va acoperi întâi, dar tu vei stăpâni tăcerile mai apoi. Îţi vor ieşi în întâmpinare nu stihiile şi fantasmele vechi, ci înţelegerile depline ce au fost, sunt şi vor fi sortite veacului. Poate te vei întâlni şi cu acel îndepărtat strămoş care din întunecata vechime va veni să-ţi mărturisească ortăcia. Primeşte-i-o cu înfiorarea cuvenită, fiindcă îţi va trece tăria pe care la rândul tău se cade să o dai prinos celor ce te vor urma în legea cea mare a pădurii”
Aşa s-ar putea descrie în aceste zile aflate în cumpăna anotimpului autumnal fără a exagera deloc şi peisajele care „îţi taie respiraţia” de pe valea Motrului de Sus şi acumularea Valea Mare. Şi pentru că nu mi-am propus nicidecum să fac concurenţă, ori să ştirbesc cu nimic descrierea de mai sus, făcută de renumitul povestitor într-ale tagmei, Eugen Jianu, pe numele său, în alt timp şi altă locaţie desigur, dar care seamănă „la indigo” cu simfonia de culori şi forme ale naturii ce se desfăşoară în aceste zile prin aceste locuri aflate pe plaiul gorjean, las cititorilor plăcerea de a vedea imaginile făcute cu aceea ocazie să se bucure, ori de ce nu, dacă au posibilitatea, să facă o tură până pe Motru în sus la vremea de acum.
Mugurel Petrescu
