În urmă cu o jumătate de secol, deceda, la Geneva, etnomuzicologul Constantin Brăiloiu (20 decembrie 1958). Prin strădania neobosită a nepoatei sale, poeta Magdalena Brăiloiu, osemintele marelui dispărut au fost aduse în ţară şi reînhumate, la 15 mai 1979, la Cimitirul Bellu.
Întâmplarea a făcut ca între C. Brăiloiu şi ERNEST BERNEA (1905-1990) să existe o relaţie de colaborare benefică şi sinceră preţuire, mai ales că metoda abordată în cercetarea etnografică şi sociologică (chestionarea, date privind informatorii, iconografia şi, mai ales, observaţia directă, pe etape, a ritualurilor, cu consemnarea semnificaţiei) este una comună, la care se vor adăuga date statistice şi observaţii de sondaj, menite a pune în evidenţă reverberaţiile evenimentelor în conştiinţa comunităţii şi un anumit tip de mentalitate privind relaţia viaţă-moarte. Marcat, la Universitatea din Bucureşti, de autoritatea şi prestigiul unor Nicolae Iorga sau Nae Ionescu, Ernest Bernea face studii de specializare la Geneva, Freiburg şi Paris, având ocazia strălucită să audieze personalităţi precum Martin Heidegger sau Marcel Mauss. Întors în ţară, devine secretar al secţiei de monografii sociologice la Institutul Social Român (1933-1935), apoi conferenţiar la Catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, susţinând acum primul curs de etnologie din România. A făcut parte, ca membru de nădejde, din acele echipe monografice create şi conduse de Dimitrie Gusti. A fondat şi condus, de asemenea, colecţia Rânduiala, împreună cu alţi pasionaţi cercetători, precum Ion Ionică, I. Samarineanu, D. C. Ampăr. Datorită convingerilor sale politice, în perioada 1935-1954, a cunoscut teroarea unor regimuri concentraţionare, trecând, succesiv, prin închisorile din Vaslui, Târgu-Jiu, Braşov, Peninsula, Poarta Albă, Capul Midia, impunându-i-se un domiciliu forţat în Bărăgan, pentru ca în 1955 să fie condamnat la zece ani temniţă grea de Tribunalul Militar Bucureşti, sub acuzaţiile de „filosof extremist” şi de promotor al mişcărilor „de tip naţionalist”. I s-a adus, de asemenea, acuza proletcultistă de „negare a importanţei mişcării muncitoreşti”, prin interesul deosebit manifestat faţă de civilizaţia română sătească! Anchetat până în anii din urmă de poliţia politică (1984), este supus unor bestiale maltratări, confiscându-i-se totodată un număr mare de manuscrise. În ciuda acestei sinistre supravegheri, între 1962 (anul eliberării) şi 1990 (anul morţii) funcţionează în calitate de cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Etnografie şi Folclor, publicând foarte puţin, deşi, dincolo de studii etno-sociologice, şi-a încercat condeiul în eseistică, poezie, traduceri… Au rămas în manuscris, după moartea savantului, numeroase studii de etno-sociologie, etno-psihologie, antropologie, etnografie, etică, chiar cicluri de poezii, toate supuse, în ultimii ani, fie unei autocenzuri excesive, fie imposibilităţii materiale de a fi publicate… Scrierile publicate postum, iată, ni-l înfăţişează pe savant în deplinătatea forţelor creatoare, căci, în studiul fenomenelor etnografice, acesta convoca pertinente analize socio-psihologice şi muzicologice, aureolate de o anume reflecţie de tip filosofic asupra specificităţii şi mentalităţii poporane, încadrate într-o mai largă formulă de înţelegere a spiritualităţii daco-române. Etno-sociologul este, evident, şi un teoretician de pertinentă observaţie, precum în memorabila „Introducere teoretică în studiul obiceiurilor” (v. „Revista de etnografie şi folclor”, Buc., 1968) sau în „Cadre ale gândirii populare româneşti. Contribuţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii ” (C. R.,1985), lucrare reluată de Editura „Humanitas”, în 1997, sub titlul „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român”. Amintim şi alte lucrări tipărite mai recent în care personalitatea savantului capătă noi dimensiuni :”Cel ce urcă muntele” (Ed. „Agora”,1996), „Crist şi condiţia umană. Încercări de antropologie creştină”(C. R.,1996) sau „Treptele bucuriei” (Ed. „Agora”, Iaşi,1997).(Va urma)
Zenovie Cârlugea
