Recitire de cititor – Un arhitext uimitor la romanul „MAIA”(vol. II) de Ion C. Gociu(III)

79

Iat-o pe Maia, furnizând regulat note informative despre ţiganii din mijlocul cărora se cam desprinsese în ultima vreme; dar cărora numai recunoştinţă le-ar fi datorat. Şi ce tot picta ea acolo pentru Securitate? Exerciţii de imaginaţie, compunere liberă, născoceli. Periculoasă făptură! Pe ea, prin ordin de sus, n-o căuta nimeni în beci sub butoiul de varză, unde ţinea ascuns aur, mult aur, moştenit de la ţigani, din Transnistria.

Pe ceilalţi, pe ţigani, îi secau în schimb în bătaie să dea tot – tot, căci Maia-i pâra. După ce s-a umblat la Iaşi, lângă Borilă şi amantul doamnei, cine o mai recunoaşte pe Maia? Distinsă cucoană impecabil îmbrăcată, poşete de lux, pantofi şi bijuterii, ojată şi coafată, picată din Bucureşti (altă minciună). Frecventa pentru „socializare” şi sinagoga, alături de bătrâne doamne evreice. Dar, de ce mergea ea la sinagogă şi ce făcea acolo… nu vă spun ca să citiţi cartea. „Javră” e cuvântul care vă va veni imediat în minte.
Şi nu avea nicio prietenă – de înţeles. Şi cea mai mare grijă a ei – să nu se bănuiască măcar, că ştie şi ţigăneşte (ştia vreo cinci limbi). Şi singura ei preocupare părea a fi acumularea de bunuri, de bunuri scumpe, în casă de băuturi fine, îmbrăcăminte deosebită, materialistă, până în vârful unghiilor stacojii. Frigiderul burduşit cu cărnuri, brânzeturi şi alte delicatese, toate aduse, bineînţeles, cu sacoşele de către şofer direct de la „gospodăria de partid” pentru familia Borilă… Iar noi, noi ce mai cozi înfruntam în vremea aceea (nu cumva să uitaţi!) pentru fiecare kil de cartofi, de lapte, de brânză sau de tacâmuri…
Dar a fost pedepsită. A pedepsit-o Soarta mai rău decât moartea: a pedepsit-o cu supraveţuirea în singurătate, în deplină singurătate. Ba, a lipsit-o şi de „comoară” – şi s-a îngrijit „Cel ce le potriveşte pe toate” ca să încapă comoara aceea pe mâna celei mai curate, mai nevinovate fiinţe – Lori, o fetiţă de opt – nouă ani din familia de la ţară a ginerelui Petrică. Din satul Stejerel! V-a plăcut?
La o parte cu amănuntele. Ideea principală ce mi s-a desprins mie din minte, după întoarcerea ultimei file din carte, ar fi: „Există o dreptate, există un Dumnezeu.” Să nu uit a observa în final că domnul autor povestește excelent, nu comentează, nu judecă, nu laudă, nu condamnă; dânsul doar… povesteşte. Ne lasă pe noi să comentăm, să avem păreri, fiecare după mintea, caracterul, personalitatea proprie. Interesantă metodă, interactivă… Am spus aici ce-am înţeles eu, dar fiecare poate înţelege în felul său. Citiți cartea!
Să-l felicităm pe domnul autor Ion C. Gociu şi să-i urăm inspiraţie şi putere de muncă pentru a ne dărui şi în viitor cât mai multe astfel de frumoase cărţi ale domniei sale, în bibliotecile noastre.
A propos: ce faceţi domnule Ion C. Gociu, cu cei doi fii ai Mariţei pomeniţi foarte, foarte în treacăt, la pagina 147? Sau nu cumva aveţi de gând să-i aduceţi în prim plan într-un… roman viitor?
Anca Bănică

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here