Răstignit împreună cu Hristos – Predică la Duminica a III-a din Post – Duminica Sfintei Cruci

406

Popa GorjeanulŞi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?

Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere. Postul Mare este un minunat urcuş nu numai spre Sărbătoarea Învierii Domnului, ci spre desăvârşirea noastră. Evangheliile duminicale ale Postului Mare reprezintă ele însele trepte ale acestui urcuş. Luând aminte cum se cuvine la mesajul lor, vom urca, treaptă cu treaptă, la înălţimea chemării noastre de ucenici ai lui Hristos. ( de creştini) Cuvintele Evangheliei de astăzi au fost adresate de Mântuitorul nu numai ucenicilor, ci şi mulţimii. Sfântul Marcu ţine să precizeze acest lucru : ,,Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi….” Nu era oare, cazul ca,, în faţa unui astfel de auditoriu, Mântuitorul să dea nişte învăţături mai uşoare, mai puţin radicale? Nu era mai ,,pedagogic” să hrănească cu lapte mulţimea aceea de ,,prunci” dumnezeieşti ( cf.1, Cor 3, 1-2) ? Ei bine nu! Într-o altă împrejurare, când Domnul a vorbit despre împărtăşirea cu trupul şi sângele Său drept condiţie a mântuirii, chiar unii care până atunci se considerau ucenicii Săi au avut o reacţie de respingere, zicând: ,,Greu este cuvântul acesta ! Cine poate să-l asculte?” Şi L-au părăsit. Iar El n-a încercat în nici un fel să-i înduplece să rămână, nici n-a diluat cât de cât cuvântul cel prea ,,greu” de purtat pentru ei. Dimpotrivă, i-a întrebat pe cei ce rămăseseră( pe cei doisprezece): ,,Nu vreţi şi voi să vă duceţi?” În acest fel, Domnul a arătat că Evanghelia Sa nu putea fi diluată, că radicalismul ei nu poate fi atenuat şi că, a-i diminua exigenţele înseamnă, de fapt, a o falsifica. În mulţimea de oameni care, după Evanghelia de astăzi, Îl asculta pe Mântuitorul, probabil că destul de mulţi, cuceriţi de învăţătura Sa, dar mai ales, uimiţi de minunile Sale, nutreau gândul de a-L urma, de a-I deveni ucenici. Ori iată Domnul le înfăţişează statul ucenicului într-un cuvânt cel puţin tot atât de ,,greu” ca şi cel despre a mânca trupul şi sângele Său: ,,Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” ( Mc. 8,34). Căci, ,,a-ţi lua crucea” nu înseamnă altceva decât a fi răstignit, adică a fi executat în chipul cel mai groaznic şi mai ruşinos. Ascultătorii Mântuitorului avuseseră prilejul să vadă oameni murind pe cruce. Era atunci în creştere între iudei mişcarea zelată, care, în ,,zelul” ei pentru scuturarea jugului roman, nu se dădea în lături de la acte pe care le-am numi astăzi teroriste. Pedeapsa obişnuită pentru autorii unor astfel de acte era răstignirea. Iudeii ştiau, deci, foarte bine ce înseamnă a-ţi lua crucea. Mântuitorul a avut în vedere exact acest înţeles radical al luării crucii. Căci, arată El în continuare, luarea crucii şi urmarea Sa –cu crucea în spate, spre locul supliciului-nu este o simplă metaforă, ci înseamnă să fii gata a-ţi pierde “sufletul” pentru Hristos şi pentru Evanghelie( v. 35-37). A-l pierde pentru a-l câştiga. Viaţa firească este pusă în contrast cu viaţa cea adevărată şi veşnică. “Sufletul” biologic, cel prin care omul este o fiinţă vie (cf. Facere 2,7), este pus în contrast cu fiinţa spirituală a omului. Condiţia uceniciei este exprimată aici în modul cel mai tranşant; a deveni creştin înseamnă a te îmbrăca în cămaşa morţii. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că aşa trebuie înţeles acest cuvânt al Mântuitorului. “Ucenicii lui Hristos-zice el- trebuie să înfrunte nu numai moartea aceasta firească, ci chiar moartea silnică; nu numai moartea silnică, ci moartea de ocară.” ( Omilii Lui Matei, în Scrieri, partea a treia, col. “Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 23, Bucureşti, 1994, pag 434). Când evanghelistul scrie aceste cuvinte, la câteva decenii de existenţă a Bisericii, mulţi dintre ucenicii lui Hristos plătiseră deja acest preţ. Biserica îşi avea deja veşmântul împurpurat de sângele martirilor ei. Cei ce ţin la viaţa lor-zice Evanghelia- n-au ce căuta pe calea lui Hristos, care este o cale a crucii. Bine, vom zice, dar nu toţi ucenicii lui Hristos au murit pe cruce! Cei mai mulţi, chiar dintre sfinţii cei mari, au murit de moarte bună! Obiecţia este întemeiată. Şi totuşi, există un fel de răstignire pe care o primesc toţi adevăraţii ucenici ai lui Hristos. Şi nu este vorba de o răstignire ca mod de încheiere a vieţii, ci de o răstignire continuă. Este răstignirea “omului vechi” (Rom. 6,6) , printr-o statornică actualizare în viaţa de credinţă a Botezului creştin, care este moarte şi îngropare împreună cu Hristos ( Rom. 6,3 şi următoarele). Răstignirea omului vechi, răstignirea trupului, cu patimile şi cu poftele sale, răstignirea faţă de lume nu sunt simple vorbe mari. A primi acest fel de răstignire presupune condiţia pe care Mântuitorul o prezintă chiar la început: anume, lepădarea de sine. Fără lepădarea de sine nu poţi nicidecum să urmezi cu adevărat pe Hristos. Ce înseamnă exact lepădarea de sine? Pentru cei care nu trăiesc această stare expresia nu este deloc uşor de înţeles . Mulţi creştini înţeleg această expresie într-un mod fals, ca reţinere de la unele plăceri. Marea înşelăciune a diavolului este a ne face să credem că putem să-I urmăm lui Hristos fără a avea lepădarea de sine. Căci, într-adevăr, lepădarea de sine cu purtarea crucii nu se reduc la aspectul lor negativ. Ele nu înseamnă sărăcie şi chin, ci bogăţie şi fericire mai presus de orice cuvânt omenesc. Nu rămâne un gol în locul ,,sinelui”pe care l-am lepădat, dacă l-am lepădat; ci acest loc îl ia Hristos. Astfel, răstignirea noastră este, de fapt, o răstignire împreună cu Hristos.( Gal. 2,20). Iar Hristos Cel ce, în fiinţa noastră, a luat locul ,,omului celui vechi” nu este numai răstignit, ci şi înviat şi înălţat de-a dreapta Tatălui, este Iisus Hristos Biruitorul, ,,Împăratul împărăţiilor şi Domnul domnilor.” ( Apoc. 19,16)

Dumitru Dumitraşcu Preot Iconom Stavrofor

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here