Se naşte liber ca şi Adam, dar va fi izgonit din Eden pentru singurul păcat că a muşcat din măr.
Şi de atunci îşi poartă crucea urcând Golgota, şi azi mai urcă.
Înscriindu-se printre poeţii religioşi ai neamului, Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Radu Gyr şi alţii, Radu Cârstoiu a publicat anul acesta “Golgota neurcată”, o carte care, cum spune Domnia Sa, „s-a scris singură” din amintirile de pe când tatăl său, la Şuşiţa Verde, citea nepoţilor lui şi soţiei sale, Elena, cu „o voce grav melancolică” fragmente din Sfânta Scriptură şi alte cărţi bisericeşti pe care Domnul Cârstoiu, tatăl, le făcea rost pe sub mână.
Apărută ca un răsărit de soare după o noapte de întuneric, cartea se deschide cu un îndemn „Veniţi şi luaţi lumină”.
Şi de unde ar putea să fie scrisă o carte decât de la Noaptea Învierii când tot omul vine să ia lumină pentru a putea după aceea să urce Golgota, un munte de pe care mulţi de pe margini, indiferent de vreme, dau cu pietre.
Domnul Radu Cârstoiu are un singur Dumnezeu ca orice creştin ortodox, după care vine Poetul naţional care rămâne Mihai Eminescu, chiar dacă unii din tagma lui Satana „lovesc cu lepra jigodească / în mirele cel mai fălos care „urcă Golgota după Hristos”” la care se închină Radu Cârstoiu: „Să-ţi zic Luceafăr e puţin / De aceea vin şi mă închin / De harul tău îmbălsămat / Mărite Crai şi Împărat”.
Poetul, el însuşi unul dintre muritori, încearcă să urce Golgota în speranţa de a retrezi pe Cititor la Credinţă şi mântuire, pe drumul său fără de întoarcere punându-ne la îndemână cele zece porunci, un adevărat veşnic Tratat de etică: Iubeşte pe Prea Bunul Dumnezeu, Nu te închina la idoli, Iubeşte Adevărul, Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, Să nu râvneşti la bunul altuia, Să nu furi, Să nu ucizi, Cinsteşte Duminica, Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună (Apocalipsa lui Ioan).
Cartea în cele trei secvenţe ale ei, „Timpul Mântuirii”, „Lumina Sfintei Învieri” şi „Pelerin în furtună”, se constituie ca un buchet cu învăţături de crini albi.
„Eu sunt Alfa şi Omega, spune Poetul, Începutul şi Sfârşitul, Infinitul Mare şi Infinitul Mic, Dumnezeu din tot şi din toate”, „Savanţii au descifrat mereu numai ce a zidit Dumnezeu”. Şi dacă în credinţa ta te vei îndoi doar o clipă, ai să mai ai încă un pas până Golgota o s-o urci, dar îţi va fi mult mai grea crucea decât însuşi trupul pe care-l porţi. Scara, toată Golgota e o Scară, pe care urcă fiecare creştin cu mai multe trepte, dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu se poate urca; şi doar acelora care li-i dat o s-o urce. Cartea trebuie citită cu Sfânta Scriptură, alături; altfel nu poate fi înţeleasă, că poetul Radu Cârstoiu încearcă şi el, ca acel cărturar care vrea să cuprindă pe Dumnezeu între cuvinte, care plimbându-se „desculţ, pe malul mării” a văzut „un copil care săpa să mute marea într-o groapă, l-a întrebat pe copil ce face şi copilul îi răspunde:
Călugărul:
O cum ai minte aşa puţină
Să muţi marea în ţărână?
Copilul:
Dar tu, cum poţi în scrisul tău
Să îl cuprinzi pe Dumnezeu?
Necuprinsul nu poate fi cuprins.
Adam şi Eva au fost creaţi să pună în echilibru natura cu viaţa dar, când Eva ne-a căzut în păcat „deşertul dinăuntru îl creştem afară” şi numai „prin tine Maică prea curată / dintr-un păcat ne-am ridicat”, iubirea fiind un principiu universal: „iubire dai, iubire ai, în dar primind, în dar să dai”.
Dar, dacă Dumnezeu a creat Raiul, şi Satana a creat Iadul, cu toate perceptele pe dos. Şi de aceea trimite pe lume toţi dracii din tagma sa spre a-i judeca pe câţi sunt necredincioşi. Şi i-au adus în iad pe aceştia deoarece „creşte numărul de sfinţi”. Şi dintre toţi care aduc o nuntă întreagă beţi ce se certau pe bani, Satana Necurat, sau Sarsailă – care mii de suflete a cules pentru păcatele cele mai grele, violuri, crime, tâlhării – l-a adus pe Aghiuţă care patruzeci de ani a trudit în Sihăstrie şi cu o fată jucăuşă pe un călugăr l-a făcut să cadă în păcatul desfrânării. Acesta luându-l de model pe Satana pentru alţii, l-a pus cinci minute stăpân peste Tartar.
Sunt şi alte parabole tot atât de frumos redate şi încărcate de o veşnică morală astfel că Binele rămâne bine şi răul cântăreşte cât e de rău la Judecata de apoi, dar pentru un sărac e de ajuns o bucată de pâine, iar păcătosul fie el tânăr sau mai bătrân dacă îşi pune nădejdea în Hristos va fi iertat de toate. Aş putea să mai dau şi alte exemple: „Pelerin în furtună”, „Gândea Neghiobul”, „Orgoliu pierzării” sau „Nimicul” în care poetul se întreabă „Cine sunt eu, de unde vin, chiar sfera-n care stau, calica, e mai puţin decât nimica”, dar te las, dragă cetitorule, să guşti pe „viu” acest balsam de neuitate învăţături.
Şi ca să închei, în speranţa, dragă cetitorule, că am reuşit să-ţi trezesc interesul pentru „Golgota neurcată” a lui Radu Cârstoiu trebuie să recunosc că eu citind-o într-un septembrie a.c. am avut impresia, fiind cu picioarele pe pământ, că am mai citit, parcă, undeva, într-o carte, când existenţialismul francez era la modă şi Albert Camus scria „Mitul lui Sisif” despre cel care urca pe deal o piatră şi când să ajungă în vârf se rostogolea până devenea rotundă şi tot aşa, iar şi iar, şi iar, până dealul devenea şes şi pe urmă din şes o Golgotă şi piatra luau formă de cruce care singură îl urca pe om din întuneric, dar numai până unde vrea Dumnezeu, pe fiecare după faptele sale.
Domnule Radu Cârstoiu, vreau să ne dai şi volumul doi spre a putea vedea până unde ai ajuns, în speranţa că nu te va apuca îndoiala.
Ion Căpruciu
