Gloria sau energia morală e o mare forţă în crearea unei personalităţi. Ea e raza luminoasă care îndrăzneşte să pătrundă în întunecimea abisului şi a-i măsura adâncimea înainte de a o pătrunde, în prosens evanghelic e adevărat aceasta fără nici o îndoială, dar acest neîndoielnic adevăr devine şi mai minunat prin faptul, că în persoana întemeietorului ei a primit biserica veşnicul prilej de a se ”renaşte” în persoana şi în învăţăturile lui Iisus Hristos trebuie căutat prosensul adânc şi propriu, care e mai înalt decât creştinismul tuturor veacurilor.
Simpla zugrăvire a sensului personalităţii, întemeietorul bisericii creştine, în forma cum o fac evangheliştii-fără amestec de trăsături false date icoanei sale din partea răutăţii şi a nebuniei omeneşti – a fost şi va fi totdeauna baza reînoirii vieţii bisericeşti. Aceasta e o particularitate caracteristică şi exclusivă a creştinismului. Luptele, ca să nu zicem, războaiele religioase, persecuţiile sau persecutarea ereticilor, arderea pe rug, şi alte acte ale inchiziţiei, au fost tot produste nenaturale ale religiunii mântuitorului, care formează o josnică şi ciudată consumare a acesteia, o grozavă vătămare, o insultă adusă iubirii iertătoare a fiului lui Dumnezeu, răstignit pe cruce pentru păcatele lumii. Creştinismul ca religie şi bază etică a personalităţii pătrunsă de prosens şi de spiritul blândeţii evanghelice, de iubire şi milostenie, înfiorează şi condamnă orice act de volnicie. Cu atât mai vârtos condamnă volnicia sensului efectuată în numele lui Dumnezeu, care după cuvintele evanghelistului Ioan e iubirea însăşi. Când fraţii Iacob şi Ioan, supăraţi pe samariteni pentru desconsiderarea cu care au fost trataţi, spuneau învăţătorului lor: ”Doamne, dacă voeşti, să zicem să se pogoare foc din cer, şi să-i mistuiască pe ei, cum şi Ilie a făcut”-Iisus s-a întors spre ei, i-a ameninţat şi le-a spus: ”Nu ştiţi voi al cărui duh sunteţi? Pentru că fiul omenesc nu a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”. Având în vedere prosensul citat din Evanghelie, cred că e de prisos să se mai dea explicare, că religia creştină nu poate fi condamnată pentru faptele rele săvârşite de amicii ei falşi şi conduşi de idei proprii, de fanaticii înverşunaţi. O minte săracă şi lipsită de cugetare limpede, o neagră răutate poate să acopere faţa luminoasă a Mântuitorului cu vălul fanatismului şi al superstiţiilor, însă, divina sa frumuseţe nu pierde prin aceasta nimica din splendoarea cea adevărată. Cu prosens evanghelic şi bază etică a divinităţii trebuie dat numai vălul la o parte, icoana Mântuitorului trebuie curăţită şi ştearsă de praf, grijindu-se însă, ca să nu se vatăme Chipul sfinţeniei, care farmecă inimile celor mai buni oameni şi personalităţi prin bunătatea, blândeţea şi curăţenia ce o arată progresul ca product al culturii inimii. Astfel, viaţa lumii în diferitele ei sfere şi apariţii ne oferă în general Icoana unei dezvoltări de forţe, care în adâncurile naturii erau ascunse. Acum sau mâine năzuinţele personalităţilor sau ale oamenilor de bază şi prosens evanghelic se schimbă repede, şi revocă în memorie minunatul amestec al unui caleidoscop de năzuinţe particulare, rechemate de grijile şi lipsurile zilei cu care se luptă omenirea, în prosens evanghelic şi cu scopuri generale sau comune, ideale sau supreme de personalitate.
Urmează.
Preot iconom Alexandru Eug.Cornoiu
