Prosensul Evanghelic ca bază etică a personalităţii (VIII)

130

Biserica - interiorÎn principiile fundamentale ale civilizaţiei stă, fără dar şi poate, şi „educarea voinţei” în spirit creştinesc şi prosens Evanghelic ca bază etică a personalităţii şi izvor al tuturor acţiunilor omeneşti.

Şi pentru ca omul de fapt să meargă pe calea vieţii drepte şi înţelepte, create de el, nu e de ajuns cunoaşterea minţii sale, ci se cere făptuire, se cere manifestarea voinţei sale. Prosensul pomeneşte personalităţii împlinite, pe cale cuviincioasă, trebuinţele etice ale inimii, „daţi inimii probleme, care o captivează şi o încântă, puneţi-i înainte un ideal, care prin impresia covârşitoare produsă de mărimea ce o are, stă deasupra voinţei omeneşti” – şi atunci abnormităţi din viaţa ce ne înconjoară, fondul trist şi neguros al acesteia, îşi au explicaţia în exclusiv în desconsiderarea trebuinţelor inimii şi formează rezultatul sau baza etică a unei voinţe rele şi stricate omeneşti.

De aceea Evanghelic ar trebui să credem că la noi ştiinţa despre educarea corectă a voinţei e cea mai răspândită. Dar ortodox, minunea cea mai mare e, că oamenii recunosc în toate celelalte trebuinţa învăţămintelor şi a cunoştinţelor şi-şi dau silinţa a le primi, numai ştiinţa vieţii eterne nu o învaţă şi greu nu vror să o cunoască. Sfatul în prosens evanghelic şi bază etică este, ca la alegerea persoanelor puse să administreze oficiile în stat şi Biserică, să procedeze cu mai multă atenţie în privinţa însuşirilor morale, decât în privinţa instinctului şi a facultăţilor.

În opul lui „Guliver şi Petrow”, cele mai înalte funcţii spirituale au fost să înlocuiască însuşirile morale: şi de aceea, cea mai greşită şi periculoasă faptă este, să se dea oficii publice bărbaţilor talentaţi, însă lipsiţi de orice formă morală, pentru că făcută în bună credinţă, greşeala unui nepriceput niciodată nu e aşa de fatală în urmăririle ei pentru binele public, ca făptuirea unui om cu moravuri de la natură corupte, care graţie talentului său, are posibilitatea de a-şi dezvolta şi a-şi ascunde depravaţiunea. Cu alte cuvinte, domn mare poate să ajungă oricine, dar să fie om nu oricine e în stare. Adevereşte Rousseau ca să fiu cineva personalitate în plinul înţeles al cuvântului, are nevoie să săvârşească o muncă uriaşă faţă de sine însuşi, să poarte o luptă lungă şi stăruitoare ca instinctele dure, animalice şi să grijească totodată, ca să ajungă în creştere continuă privirile sale spre idealul suprem al vieţii. Şi tocmai aici creşte greşeala principală cu privire la sistemul nostru de luptă pentru desăvârşita personalitate.

Oameni sunt destui de naivi, a crede, că ajunge dacă li se arată ce e cu drept şi ce nu e cu drept, pentru ca ei să facă totdeauna ceea ce e bine şi ce e drept, în cele mai multe cazuri nu înţelegem, că folosul moral, care poate fi scos din educare trebuie să fie mai mult un rezultat al educării inimii şi voinţei, decât al educării minţii! Evanghelia încă ne spune, că împărăţia Cerului se poate câştiga numai cu mare dezvoltare de putere, cu mare greutate.

În prosens ca bază etică, dezvoltarea consecventă a naţiunii spirituale, e o muncă, care reclamă observaţii neîntrerupte şi o strictă disciplină exercitată asupra fiinţei proprii. Pe scurt, în tonul prosesnsului Evanghelic, nici o lucrare însemnată de artă, nici o lucrare distinsă, ştiinţifică, nici o idee genială, nu se naşte deodată, câteva vin preparate în mintea şi inima autorului, şi astfel vin aduse la desăvârşire. Cu alte cuvinte, se dezvoltă încet, cu anii care trec, reclamând o îngrijire şi o observaţie concentrată, lungă şi neîntrecută în încorporarea înaltelor ideale ale iubirii şi ale adevărului la omul viu şi vrednic de personalitate! Va urma.

Preot iconom Alexandru Eugen Cornoiu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here