4. Marcel Proust şi dorinţa de a veni în România
Locuind, la Paris, pe aceeaşi stradă, la doar câteva numere distanţă, fraţii Emmanuel şi Antoine Bibescu au avut în Marcel Proust un mare prieten, relaţia stabilită până la moartea marelui scriitor rămânând una plină de interes, atât în planul vieţii concrete cât mai ales în acela al operei.
Prodigioasa dispoziţie epistolară, ce reflecta un suflet delicat, profund şi nobil, a fost mai totdeauna izvorâtă din nevoia de comunicare. Aşadar o terapeutică a mărturisirii, vindecându-se de propriile complexe, indispoziţii şi idiosincrazii prin acel mod de reacţionare socială, destinatarii constituind un fel de oglinzi ce reflectau atât atâtea «ipostaze» ale Timpului regăsit…
Aflându-se în ţară mai multă vreme, la conacul podgoriei sale din Corcova Mehedinţilor, din Valea Motrului, în apropierea Gorjului, – care în mentalitatea scriitorului claustrat în camera sa pariziană devenea un fel de castel de pe Valea Loirei, probabil!, – Proust tânjea după prietenul drag Anton (în 1903 i se căsătoreşte fratele, iar in 1905 îi moare mama)…
Dorul îl determină să-i scrie lui Anton că s-a hotărât să vină în România, de aceea îi detaliază proiectul de a-l vizita în prima parte a anului, din februarie până în primăvară, când din pricina polenului floral ar fi nevoit să părăsească locaţia: „Sunt nefericit că n-am nicio veste de la tine. Dar înţeleg foarte bine că nu poţi să scrii, şi nici nu-ţi cer veşti. Aş vrea doar să-ţi fac o propunere. S-ar zice că vei rămâne poate toată iarna în România. ştii că eu, începând din ianuarie, poate, nu voi fi lăsat să rămân la Paris. Dacă vrei, vin să mă instalez în vecinătatea locului unde te afli, îmi aduc de lucru şi, de nu mă apucă astma, voi putea petrece acolo luna februarie, martie, – dacă mai rămâi – aprilie, mai – de nu vor fi flori – în preajma ta, fără să te stingheresc, de vreme ce voi fi la o oarecare depărtare de tine, dar putând, în fiecare zi în care ai prefera să mă vezi, să vin să povestim împreună, şi, în orice zicând ai dori, să n-o fac. […] De asemenea, aş fi vrut să ştiu ce mai face şi fratele tău. Dacă e mai bine ori mai rău că sunteţi împreună, nu-mi pot da seama.[…] Aş vrea doar, totuşi, ca viaţa ta spirituală să nu se oprească, oarecum prin supunere, la dorinţa mamei tale, fiind singurul lucru la care ea ţinea. Iar pentru viaţa spiritului, o oarecare sănătate este necesară, despre asta ştiu şi eu câte ceva. Şi în vederea sănătăţii, durerea nu trebuie lăsată să devină ori să rămână ceva prea orb şi prea dăunător.”
Retras la Corcova, după moartea mamei, Anton nu-ţi putea închipui unde şi cum ar putea să-i ofere lui Proust o cazare liniştită şi confortabilă, în condiţii acceptabile şi mai ales ţinând cont de boala amicului din Paris, care revine epistolar, nu numai să-l consoleze, dar ca să-şi reitereze dorinţa de a-i face o vizită:
„Nu-ţi cer să-mi scrii, acum că am simţit ce efort îţi cere asta, dar poate mi-ai putea transmite prin cineva intenţiile tale şi dacă îţi convine propunerea mea de a merge la Corcova să petrec lunile martie, aprilie, mai, dacă vrei (şi dacă nu sunt flori) – iunie… Oricum ar fi, m-aş putea aranja în aşa fel, încât să petrec o lună cel puţin în preajma sărmanului meu Anton, să plâng alături de el sau, mai bine, să nu plâng, să încerc să-l leg din nou de viaţă, să fiu drăguţ, cât de drăguţ voi putea.” (p.82-83).
Într-o a treia scrisoare, Proust îi scria că, aflând de planul de a amâna proiectata călătorie în Egipt (sic!), ar putea veni în România, locuind la un hotel în Strehaia (!) spre a nu-l deranja mult, după care ar pleca împreună la Constantinopol să-l revadă pe vechiul lor prieten Bertrand.
„Atunci, dacă îţi convine să mai rămâi în România, şi dacă doar singurătatea e ceea ce te alungă de-acolo, aş putea pleca (după ce mă voi fi odihnit la pat câteva zile, deoarece căsătoria asta mă va zdruncina puţin – căsătoria fratelui său, proiectată pentru 2 februarie 1903, n.n.) spre Strehaia, pe care tu o numeşti nepractică, şi a cărei prietenească lipsă de confort mă va cuceri, către 10 februarie, şi să sosesc odihnindu-mă de două ori pe drum, în jur de 14 februarie, rămânând apoi acolo, în preajma ta până în aprilie, discret şi nestingherindu-te, dar «la îndemână» când vei avea chef să discuţi şi să vezi un «reprezentative man» al tuturor celor pe care îi cunoşti. Şi am duce viaţa exemplară a familiilor harnice despre care vorbeşte Xenophon, sau a lui Diderot şi a prietenilor săi la Grandval. Ar trebui mai întâi să mă odihnesc la Strehaia, şi mă tem că pentru o călătorie atât de obositoare[în Egipt] sunt un însoţitor foarte incomod. Oricum, mi-aş dori cincisprezece zile de Strehaia înainte de a-mi readuna puterile. Dacă în loc de Strehaia ai prefera să petrec cu tine luna februarie (începând din 15) şi martie într-un alt loc, la Raguza dacă îţi place, e de la sine înţeles că sunt de acord de pe acum, de vreme ce Strehaia nu e pentru mine decât locul unde te afli tu, şi pe care desigur că nu-l prefer în sine…” (p.87-88).
( Va urma)
Zenovie Cârlugea
