1.Antoine Bibesco – un prinţ valah în slujba diplomaţiei
Anton Bibescu/Antoine Bibesco(n. 19 iulie, 1878, Paris – d. 2 septembrie, 1951, Paris), avocat, diplomat şi scriitor, a fost un prinţ român, născut într-o familie veche de boieri.
Aureolat cu blazonul princiar, dar cam „necruţător” cu cei lipsit de respect şi purtându-şi boema nobiliară cu generozitate, Antonie Bibescu era fiul lui Alexandru Bibescu, fiul domnitorului pe tronul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1842-49), născut în 1802 la Târgu-Jiu, mândrindu-se cu sânge de Brâncoveni şi Basarabi în vene (N. Iorga).
Mama sa, Elena Bibescu, era descendentă din neamul cunoscuţilor politicieni Manolache Kostaki Epureanu, aflată în anturajul reginei Carmen Sylva. După dezvăluirea relaţiei lui Ferdinand cu Elena Văcărescu, este nevoită să plece de la Palat. La Paris se dedică unui salon muzical, fiind o talentată pianistă, şi şedinţelor de spiritism. Datorită acesteia, tânărul prinţ îi cunoaşte pe Franz Liszt, Ignatiu Paderewski, Saint Saens, Debussy, Richard Wagner şi Anatole France, George Enescu (acesta înlesnindu-i apariţii publice, în care se remarcă prin graţie, distincţie şi discreţie, impresionând elita cultural-muzicală parisiană din acea vreme). Elena Bibescu va deceda în 1902, aflându-se în ţară cu prilejul unor chestiuni administrative privind proprietăţile.
Prieten din adolescenţă, încă de prin 1897, cu Marcel Proust, în foburgul Saint Germain (locuind pe aceeaşi stradă din centrul Parisului) şi bucurându-se de o aleasă educaţie primită în familie, Antoine Bibesco cunoscuse câteva celebrităţi ale zilei (Charles Gounod, Claude Debussy, Camille Saint-Saëns, Pierre Bonnard, Édouard Vuillard, Aristide Maillol, Anatole France). În timp ce fratele său se ocupa de administrarea proprietăţilor din România, Anton Bibescu prefera lumea saloanelor şi viaţa artistică parisiană, ajutându-şi nu numai prietenul să publice, dar şi pe alţi scriitori, intervenind bunăoară, fără a-l convinge pe autor, pentru publicarea lucrării „Du Cote de Chez Swann” de André Gide şi „Nouvelle Revue Francaise”.
Într-o scriere postumă, Proust evocă împrejurarea în care s-a jucat cu mult succes, la 6 octombrie 1904 la teatrul Marigny, nu la vreun teatru oarecare de pe Boulevard, însă cu actori de la Théatre de l´Oeuvre, comedia de moravuri «Gelosul», incitantă prin aducerea în scenă a unor personaje care trimiteau uşor voalat la tipuri din societatea franceză («foarte asemănătoare cu originalele şi deloc măgulitoare»), apreciind reprezentaţia drept „un mare eveniment” (în urma unui succes de scenă, Serge Basset publica o frumoasă cronică la Gelosul, în «Le Figaro» din 8 aprilie 1904). Construită pe «o eroare judiciară în iubire», piesa a prilejuit lui M. Proust un scurt interviu prin care îi solicita autorului unele mărturisiri privitoare la pasiunea pentru teatru, autori preferaţi, dramaturgi jucaţi pe scena franceză, date despre piesă şi despre semnificaţiile mai largi ale acesteia… Începutul însemnării intitulată «Prinţul Antoine Bibescu» este memorabil:
„În înalta societate pariziană, în care înrudirea sa cu familiile Montesquiou, Caraman-Chimay, Murat, Noailles, îi asigură un loc de frunte, este foarte căutat dar totodată şi foarte temut; a inspirat multora o admiraţie cât se poate de solidă, admiraţie ale cărei motive sunt bine cunoscute de către cei ce o simt, şi doar câtorva, prietenie, o prietenie totdeauna neliniştită, nelinişte ale cărei pricini sunt de asemenea cât se poate de bine cunoscute de către cei ce-i sunt prieteni. Căci inteligenţa sa aleasă ştie să fie şi crudă.” (M. Proust, Eseuri, Ed. Univers, București, 1981, pp. 173-176, note la 363, 367).
Importantă, însă, rămâne culegerea documentară „Scrisorile lui Marcel Proust către Anton Bibescu”. Amintim aici şi lucrarea Marthei Bibescu, Au bal avec Marcel Proust(Cahiers M. Proust, IV,Gallimard, Paris, 1928), scriitoarea şi diplomata fiind căsătorită cu vărul lui, George Valentin Bibescu. Împreună cu fiul medicului Adrien Proust, cei doi fraţi înfiinţează o societate masonică, ei înşişi codificându-şi identitatea (dacă Proust se numea Lecram, Fenelon – Nonefel, iar Bibesco devenise Ocsebib etc.).
Într-o scrisoare către Anna de Noailles, Marcel Prous împărtăşea acesteia acea comuniune de suflet ce se statornicise între el şi prinţul Anton Bibescu: „Antoine seul me comprend! /Numai Anton mă înţelege!”).
Iată cum apare Anton Bibescu în viziunea unui biograf acest plaisirist în artă şi viaţă: „Bărbat chipeş şi viril, cu trasături fin cizelate şi profil de împărat roman, Anton era o combinaţie de vitalitate înnăscută, maniere insolente şi spirit caustic. Fascina femeile pe care îi plăcea să le seducă şi apoi să le părăsească.”
Un alt bun prieten de tinereţe i-a fost Bertrand de Salignac – Fenelon, descendent al scriitorului Louis Aragon, autorul binecunoscutului romanului Les aventures de Télémaque, mort de tânăr spre mare mâhnire a tuturor, îndeosebi al autorului lui Swann, care-l va reţine model de personaj în opera sa. După atâtea succese pe marile scene de teatru din Occident (spre exemplu, piesa de teatru scrisă în engleză, Ladies All, înregistrase nu mai puţin de 140 de reprezentaţii pe Broadway, la teatrul Moresco), Antoine Bibescu, cu veleităţi de poet şi împătimit bibliofil, nutrea intens dorinţa de a se afirma şi pe scenele româneşti, iar prietenul în care intuise exact un profesionist al genului devenise, aşadar, un apropiat colaborator.
Prinţul avusese o carieră diplomatică strălucită, încă dinainte de Primul Război Mondial, când îndeplinise misiunea de ataşat şi apoi însărcinat cu afaceri la legaţia României din Londra. Avea 41 de ani şi în faţă o carieră diplomatică de anvergură. La 22 august 1915, la Londra, fratele sau Emanuel, suferind de o boală ce-i transfigurase faţa, se sinucide prin spânzurare. Aici îl cunoscuse destul de bine pe prim-ministrul liberal Henry H. Asquith, cu a cărei fiică de numai 21 de ani se va căsători, la 29 aprilie 1919, renunţând la relaţia cu scriitoarea Enid Bagnold (cea care-l denumise „prinţul de aur cu buzunarele pline de smaralde”, pentru ca o alta, Rebecca West, cunoscută prin 1927, să-l vadă drept un „atlet de budoar”). Printre invitaţi de seamă din lumea diplomatică, politică şi culturală, era prezent şi marele scriitor englez George Bernard Shaw .
Educaţia, prestanţa lui princiară şi acea ireproşabilă conduită de gentleman, o fac pe mama Elizabethei Asquith să exclame: „Ce gentleman! Nimeni din familia mea nu este la nivelul său; nu au bună creştere, înţelegi.” Din această relaţie de familie se va naşte prinţesa Priscilla Helen Alexandra Bibesco (1920-2004). Tânăr diplomat în compania prinţului, Mircea Berindei îl creiona astfel în lucrarea „Paravanul veneţian”: „Avea destulă avere ca să-şi plătească orice capriciu. Se bucura de relaţii sus-puse, nu depindea de nimeni, era ministru plenipotenţiar şi, deci, nu-şi mai punea problema avansării, nu cerea nimănui un post în străinătate, pentru că se putea instala oriunde, fiind bine primit peste tot de prieteni şi de rude fără să fie nevoie ca statul să-l numească acolo unde avea chef să stea; cel mult el, prinţul, putea să refuze un post diplomatic dacă nu-i convenea, iar nu să dea din coate ca să-l obţină. În sfârşit, inteligenţa lui înclinată spre sarcastic îi stătea şi ea la dispoziţie, ca o adevărată armă cu care-şi zdrobea la nevoie potrivnicul. Era dintre acei aristocraţi avuţi care cred că rangul social si averea le îngăduie totul.” Era de o frumuseţe care impune şi cucereşte totodată, ce-l făcea invidios până şi pe Nicolae Titulescu. (cf. Mihai Dimitrie Sturdza, „Familiile boiereşti din Moldova si Ţara Românească. Enciclopedie istorica, genealogica si biografica”) sau prea bine pe gen Constantin Argetoianu. Antipatia acestuia o privea totodată şi pe Elizabeth Bibescu, considerând-o în memoriile sale „o semisocialista si o filo-semita […], în tot cazul o pisăloagă «di primo cartello»”.
ZENOVIE CÂRLUGEA
