Peisaje inegalabile, o veritabilă salbă de mănăstiri, care de care mai spectaculos amplasate, aşezări de un pitoresc aparte, unele chiar pe buza Dunării, şi, nu în ultimul rând, o incursiune recentă prin aceste locuri, iată motivele ce m-au determinat să sintetizez un material legat de defileul cel mai lung (135 km) şi grandios format de un curs de apă din Europa.
O incursiune prin acele locuri prilejuiește celor ce vor să se avânte, chiar și numai pentru câteva ore, prin tărâmurile Cazanelor Mari ori Mici, să viziteze (şi, de ce nu, să se plimbe cu barca ori vaporașul) Orşova, Eşelniţa ori Dubova sau chiar să parcurgă cheile în totalitate, priveliști de neuitat.
În drumul său spre mare, bătrânul Danubiu a dăltuit, trecând prin munți, un defileu de-o frumusețe aparte, aproape unic în felul său în Europa. Intrând în ţară pe la Baziaș, el şi-a croit cu greu drumul prin şisturile cristaline din primul sector al defileului. Apoi, după Moldova Nouă, începe o luptă titanică cu masivele calcaroase, pentru a ieși în final la Gura Văii, din impunătorul canion ferestruit în piatră.
Marele defileu, cu versanți înalți şi albia presărată cu stânci, a fost săpat de apele bătrânului fluviu, în opinia specialiștilor, prin fosta strâmtoare marină formată în miocen, ce lega bazinul panonic de cel ponto-carspic. Caracteristic pentru acest defileu este lungimea sa (135 km), precum şi înălţimea mare a abrupturilor calcaroase. Volumul uriaş al apelor Dunării, prins în strâmtoarea muntelui, curge printr-o albie cu aspecte variate ca secţiune.
Astfel, înainte de formarea lacului de acumulare Porțile de Fier 1, lățimea Dunării varia între 150 m, în Cazanele Mici, şi 2150 m, în aval de Greben, iar adâncimea de la 6,5 m la 45 m. În funcție de rezistența masivelor muntoase, porțiunile înguste (Baziaș, Greben și Cazane) alternează cu lărgiri depresionare (Moldova Veche, Dubova şi Orșova), viteza curentului apei pe defileu putând ajunge în unele locuri până la 5m/sec.
Formațiunile geologice străbătute de Dunăre de-a lungul impresionantului său defileu sunt, în opinia geologilor, foarte variate, un adevărat mozaic petrografic de vârste diferite. La baza acestora stau șisturile cristaline, iar apoi rocile eruptive. Calcarele încep să apară în dreptul localității Pescari, apoi la Cazane. Datorită acestui fapt, munții din zona defileului conțin o multitudine de minereuri. În limbajul locului, aceste minereuri se numesc rude, locul de extracție – rudărie, iar minerul local – rudar. Masivele de calcar sunt perforate de numeroase peşteri, permițând speologilor să pătrundă în adâncul lor şi să descifreze misterele legate de origini, ape subterane, precum şi de viețuitoarele adaptate acestui mediu.
Cercetările efectuate de Academia Română, înainte de construirea barajului, au scos la iveală ruine de origini diferite. Majoritatea acestora sunt romane, refăcute sau repoziționate în evul mediu de către turci sau austrieci. Alte dovezi atestă faptul că Defileul Dunării a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Săpăturile arheologice efectuate au scos la iveală unelte de piatră cioplită, precum şi obiecte folosite de pescarii ce au venit aici dinspre Marea Mediterană încă de acum 15 – 20.000 ani.
Aceste dovezi ale activității umane din neolitic se păstrează astăzi la Muzeul Porților de Fier, deschis în Drobeta Turnu Severin.
Tot în acest muzeu se păstrează dovezi conform cărora triburile sciților, în drumul lor spre Marea Adriatică, au trecut prin defileu în secolele 7 și 6 î.e.n. Dar urmele cele mai importante ni le-au lăsat romanii. Este vorba despre două tabule săpate în masivul stâncos Gospodin, de pe malul drept al Dunării: Tabula lui Tiberiu (33-34 e.n.), pe vremea când s-a construit drumul spre Singidunum (actualul Belgrad), şi Tabula lui Domiţian (75-80 e.n.), sub conducerea căruia drumul a fost refăcut şi îmbunătățit. Tot în defileu se mai află şi celebra Tabula Traiana (104 e.n.), dăltuită în piatră la ieșirea Dunării din Cazanele Mici
Primele lucrări pentru construcția drumului de pe malul românesc al Dunării au început în anul 1833. În jurul anului 1848, drumul ajungea până la Baziaș. Prin Tratatul de la Paris, din anul 1856, Dunărea capătă statut internațional, iar navigația este reglementată prin activitatea Comisiei Europene a Dunării. Totuși, lucrările executate pe apă şi pe uscat nu mai făceau față cerințelor secolului 20. Prin construcția Sistemului Hidroenergetic şi de Navigație Porţile de Fier 1 au fost rezolvate problemele legate de navigaţie şi transporturi. 
Barajul peste Dunăre are o lungime de 440 m şi o înălțime de 60 m. Construcția sa a modificat esențial peisajul defileului, prin formarea lacului de acumulare ce se întinde în amonte până la vărsarea Timișului în Dunăre.
Mugurel PETRESCU
