În Evanghelia Duminicii a XXVI-a după Rusalii, ni se vorbeşte despre pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, ca un cuvânt dumnezeiesc ce izvodeşte adânc în inima noastră sau ca o înţeleaptă revelaţie care ne învaţă că piatra de încercare a sufletului nostru este bogăţia, ţinta către care au năzuit toate dorinţele şi străduinţele omeneşti, mai ales că în toate vremurile omul s-a frământat mereu pentru a avea cât mai multe lucruri, fie pentru nevoia trebuinţelor trupeşti de orice clipă, fie pentru grija traiului de mâine şi de mai târziu, fie că a fost copleşit de încrederea că prin avere putem stăpâni împrejurările în mijlocul cărora se desfăşoară viaţa!
Despre omul bogat şi gândurile sale
Iată, un om vine la Hristos şi Îi cere să-l facă pe fratele lui să împartă moştenirea cu el, iar Mântuitorul îi răspunde: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiilor sale“(Luca 12, 13-15), rostind pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, ca o întărire şi o ilustrare a cuvântului Său tămăduitor. Desigur, mulţi s-ar întreba, oare, cum să mă privească pe mine cuvântul lui Hristos, când eu nu sunt bogat, când ştiu că nu bogăţia este aceea care mă copleşeşte, dar înlăuntrul fiinţei să înţelegem că aici este vorba de ceva mai mult, care ne priveşte pe toţi, anume, marea importanţă a gândurilor care ne stăpânesc, a cugetelor noastre. Din tâlcuirea pildei observăm că în toată frământarea sa, omul Evangheliei noastre este singur, nu înalţă gândul său la Dumnezeu, nu cere nimănui ajutorul şi nu caută sfatul celor din jur, pentru că nu împărtăşeşte nimănui planurile sale, ci gândeşte întru sine, doar pentru sine, când plănuieşte: „Aceasta voi face: «Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te»“, pentru ca în final să nu ne fie greu să urmărim toate accentele egocentrice: „sufletul meu“, „hambarele mele“, „bunătăţile mele“, omul parcă suflându-şi în lumânarea viforului lăcomiei sale!
Bogăţia Lui Dumnezeu ne luminează sufletul!
În vremea noastră, vedem că fiecare caută proeminenţă în sfera cetăţii, indiferent de domeniul său, dar trecem prea nepăsători, fără să realizăm că vâltoarea este puternică, iar atunci când ni se cere un răspuns, de cele mai multe ori spunem că „sistemul“ este de vină, doar căutând cu înfrigurare să ne asigurăm existenţa! Iar în timp ce unele „hambare“ se strică şi se măresc, sufletele oamenilor se închid şi se întunecă, neavând lumina Lui Dumnezeu şi dragostea pentru ceilalţi, pur şi simplu, pentru că ne lipseşte adeseori simţirea celorlalţi, intuirea şi grija pentru problemele lor, în pofida faptului că nu ne lipsesc nicidecum cuvintele, nici exemplele, ci o lucrare mai hotărâtă şi mai sinceră înlăuntrul sufletului nostru. Dar, oameni buni, cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât vom fi mai aproape şi de semenii noştri, iar, pe cât ne depărtăm de Duhul Sfânt, pe atât ne depărtăm şi de ei, pentru că dezechilibrele lumii de astăzi, sub toate aspectele lor, îşi au începutul tocmai în această cumplită lipsă, când omul îşi doreşte să trăiască făcând abstracţie de Dumnezeu şi de lucrarea Sa în lume, fără să înţeleagă că această năzuinţă creează sfâşierea vieţii şi a trupul gârbovit al acestei lumi.
Dumnezeu tâlcuieşte adâncul sufletului nostru!
În pericopa Evanghelică avem revelaţia faptului că Dumnezeu cunoaşte adâncul tainic al sufletului nostru, nefiind gând al omului pe care Dumnezeu să nu-l descopere, mai ales că stă scris în Evanghelie că: „Omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, iar omul cel rău, din vistieria cea rea a inimii sale scoate cele rele“ (Luca 6, 44-45), tocmai pentru a desluşi că în logica egoistă a bogatului, nu are loc mulţumirea adusă Celui care pe toate le ţine cu puterea Sa, doar pentru că în cămara bogăţiei lumeşti nu încape comuniunea cu ceilalţi! În concluzie, pericopa ne învaţă că există două feluri de îmbogăţiri: una care adună în jurul nostru lucruri materiale, trecătoare, alta care adună în interiorul nostru lumina rugăciunii şi a faptelor prin milostenie, iar în perioada Postului Naşterii Domnului, să ne îndreptăm spre o îmbogăţire a sufletului în fapte bune! O rugăciune este o bogăţie de lumină, o lacrimă pentru curăţirea de păcate este o îmbogăţire a sufletului cu mai multă lumină, un cuvânt bun spus unui om întristat, o bucată de pâine sau o haină oferită omului sărac se transformă în lumina bunătăţii care se adună în sufletul nostru, iar astfel ne îmbogăţim cu neruginitele comori ale milosteniei, ale sfinţeniei şi ale iubirii de Dumnezeu!
Prof. Vasile GOGONEA
