Anca Elena Cojocaru reprezintă încă o nesperată, dar aşteptată, promisiune a Şcolii de Literatură de la Târgu Jiu. Se afirmă încă de la început printr-un stil de înalt intelectualist, moderat însă atent de ispita unui „realism” elementar (al elementelor fundamentale: marea, cerul, pământul, divinitatea).
„Neofracturismul” ei pare mai degrabă o febrilă explorare nu atât a viziunilor proprii cât a transversaliilor care le preced. Tinerii poeţi de azi percep universul comun al fanteziei la modul ontologic însă producţia lor lirică e mai degrabă (trans)literatură oximoronică (a se citi: metamodernistă) şi suplă, ludică, domestică, ambientală, creatoare de atmosferă emoţională. „Modelul” de carte al Ancăi Elena Cojocaru descinde din eterna copilărie, din paradisul acesteia amniotic şi cartea este motivată axiologic de imperativele speranţei, continuităţii, fiind – ca s-o citez în finalul acestui portret de autoare târgujiancă – „o carte scrisă printre fapte”. O asemenea carte este totuşi scrisă – şi aici poeta se dezice fericit – printre fapte culturale, adică printre cărţile din rafturile unei biblioteci de mare poezie românească din care nu lipsesc ecourile eminesciene, topârceniene, minulesciene, macedonskiene, bacoviene, nichitastănesciene, soresciene, cărtăresciene, ianusiene ş.a.m.d. Deocamdată, „potenţialul de lumină” al tinerei argonaute într-un teritoriu transromantic prin excelenţă este intact; îi revine datoria a-l scoate în manifest pe calea metapoeziei, căci aici rezidă sâmburele viitoarei sale evoluţii, pentru care geniul ei indubitabil (mă refer la ingenuitatea scriiturii proaspete, aurorale, recuceritoare a începutului tuturor lucrurilor precum Constantin Brâncuşi – tot un gorjean şi EL) va picta în sufletele cititorilor ei „teme de magie împlinită. La umbra marilor poeţi moderni, a clasicilor interbelici, neo şi post-modernişti (a se citi mai corect transmodernişti) pot creşte, iată, şi vlăstare miraculoase precum Anca Elena Cojocaru. Fie-i debutul nu atât un curaj/un risc asumat nu atât un „joc cu pixul” cât aflarea propriei identităţi şi personalităţi în formare şi neostoită sete de cunoaştere şi descoperire a NOUTĂŢII.
Ion Popescu-Brădiceni
