Prefaţă la „Lupta cu sinele” de I.D. Sicore – Războiul şi arta păcii

185

I.D. Sicore se vrea un înţelept al Cetăţii şi un hermeneut al zilelor noastre. Crede în catharsis ca şi Freud, iar volumul „Lupta cu sinele” conţine o serie admirabilă de lecturi tămăduitoare, un fişier cu învăţături extrem de preţioase, un pachet de meditaţii pe teme care militează pentru redescoperirea interiorului fiinţei umane.

Ceea ce întreprinde autorul acestor metaconsideraţii, acestor interpretări spre folosul liniştii sufleteşti sunt rodul multor zile şi nopţi de autoscopii şi repoziţionări nu atât lămuritoare a fenomenelor cât a lucrurilor-în-sine (cum ar fi apreciat Kant, fireşte dacă ar fi fost invitat la masă de repetate „disecţii” ale corpului şi diseminări ale „facerii”).
Ca şi Constantin Brâncuşi vizavi de Milarepa al său, I.D. Sicore îşi raportează metalimbajul şi îşi autoreglează metadiscursul deopotrivă metacritic şi autocritic, dar mai cu seamă transcritic (adică transgresând teritoriul de dincolo: metafilosofia şi epistemologia) faţă de V.R. Dhiravamsa, Buddha, Sfântul Serafim din Serov, Phillippe Brinster, Lobsang Rampa, J.F. Kenedy, C. Brâncuşi, G.I. Gurdjieff, Tao Te King, Lao Tsen, Vyasa, Morihei Veshiba, Marcy Heiny, Robert Frager, Kiosenaru Ueshiba, Osho, Karen Horney, Eckhart Tolle, H.W.L. Poonja, şi alţii (lista e extrem de cuprinzătoare dar şi simultan edificatoare).
Definit de C.G. Jung drept matriţă a eului cunoscător, a subiectului evaluator, a alter-egoului ierarhizator, sinele reprezintă şi în viziunea lui I.D. Sicore o recurenţă a transcendentului dar şi o bază a apropierii lumii vizibile, ca şi a celei invizibile.
Sinele este vasăzică depozitarul inconştientului larvar, vulcanic, haosmotic şi trebuie pe calea desăvârşirii lui, decodificării lui cu armele sigure, cu instrumentele sigure ale simbolisticii şi ale înţelepciunii fondatoare ori variantale, făcută lumină în templul său sacerdotal prin meditaţie.
De aici încolo, cartea metafilosofului gorjean te invită într-un labirint fascinant, în inima căruia minotaurul e tocmai acest Sine intangibil, greu reperabil, în fine irespirabil. De aici o întreagă paradigmă a sfruntării lui ce-i drept paşnice, metacognitive şi, cum altfel? (altfelitatea e o stare de diferenţă/diferanţă, nu?) transferenţiale.
Prin urmare, beneficele obsesii sicoreene sunt: terapia prin cunoaştere; destinderea şi pacea interioară; teama, emoţia şi imaginaţia; dezvoltarea armonioasă a omului; energia-somn; echilibrul între antiteze (căutarea terţului inclus / ascuns / tainic); calea şi virtutea de-a te înscrie pe Ea; ontologia confesională; artele marţiale dar şi pacifiste (iscoditoare de „miracole” adepţionale – a se citi: acte de voinţă şi autoreprezentare întru transfiinţă – n.m. I.P.B.); spiritul Aikido (o triplă triadă tipologică şi transmodernă prin excelenţă: AI = armonie, echilibru, unitate; KI = energie, vitalitate, spirit; DO = cale, metodă, mod de viaţă); principiile lui Ueshiba (reconciliere, cooperare, empatie); secretele tantrice (manifeste totuşi în realizarea gândirii pozitive, în tehnica amintirii de sine, una fundamentală, în reîntoarcerea din ireal în realitate); memoria ca recurs la psihanaliza eliberatoare de angoase existenţiale iniţial, poate, insurmontabile şi ireversibile; civilizaţia şi nevroza; farmacia sufletului, tribulaţiile egoului (pe noul pământ), homo transhumanus şi transreligiosus; libertatea şi natura ei; stresul şi corecţiile transcomportamentale; arhetipul paracelsusian, motivul «panta rhei» al lui Heraclit; Dalai Lama şi reîncarnarea tibetană; iluminarea şi „exorcizarea” prin suferinţă (de teroarea futilului şi a transformismului inevitabil); eliberarea faţă de robia inimii şi minţii; destinul şi perfecţiunea doctrinar-ideologică/ideoscopică; fluxul vieţii şi revoluţia radicală; teoria «big-bangului» ş.c.l.
În concluzie, I.D. Sicore, prin noua-i întreprindere ecriturală ne oferă o «carte a cărţilor» sale, o „auto-explicare” funcţională… monadologic în linia unor Leibniz şi I.L. Caragiale (vezi Marta Petreu: Filosofia lui…), o „aventură” pe tărâmuri noologice şi, evident, transnoetice.
Ion Popescu-Brădiceni doctor în litere al Universităţii din Craiova şi membru titular al Societăţii Române de Filosofie

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here