Evanghelia de la Marcu 10, 32-45 şi de la Luca 7,36-50
Şi erau pe drum suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând după sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple.
Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: “Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la tine. Iar El le-a zis: “Ce voi să fac? Iar ei i-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.” Dar Iisus le-a răspuns: “Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: “Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea , nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.” Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Şi Iisua chemându-i la Sine le-a zis: “Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să-I slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi. Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând, fariseul, care-L chemase a zis în sine: Acesta, de-ar fi proroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: ,,Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune zise el: Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-au iertat amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: ,,Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când a intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele . Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: ,,Cine este Acesta care iartă şi păcatele? „ Iar către femeie a zis: “Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.” Un teolog apusean scria că Evangheliile sunt, de fapt, “istorisiri ale patimilor ( Mântuitorului) precedate de o introducere dezvoltată.” Afirmaţia este adevărată, cu această precizare: că moartea Domnului apare întotdeauna în strânsă legătură cu Învierea Sa. Totul în Evanghelii stă sub semnul “trebuie” al morţii lui Hristos. Parcursul vieţii pământeşti a Mântuitorului este un drum spre moarte. Acest ,,trebuie” este prezent încă în prima dintre cele trei prevestiri ale patimilor: ,,Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei, de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze. „( Mc 8,31; cf. Mt 16, 21; Lc 17,25). Ultima călătorie a Mântuitorului spre Ierusalim stă sub semnul acestui trebuie al patimilor şi al morţii. Iisus nu face nimic pentru a diminua dramatismul pelerinajului spre Cetatea Sfântă. Dimpotrivă, acum face El a treia-şi ultima-prevestire a patimilor. ,,Şi, luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Că iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da la mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” (Mc 0, 32b-34). Iată preţul pe care trebuia să-l plătească Hristos pentru mântuirea lumii! Patimile cumplite şi moartea – “şi încă moartea de cruce” ( Fil 2,8) -, acestea sunt partea Sa. Iar ucenicii sunt atât de puţin pregătiţi să-I stea alături ! Prietenii Mirelui, îmbătaţi de bucuria prezenţei Sale şi în euforia pregătirilor de nuntă( cf. Mt 9,15), refuză să înţeleagă că Mireasa care se pregăteşte Învăţătorului şi Domnului lor nu este alta decât “Crucea cruntă”. Domnul tocmai le-a prevestit patimile şi moartea Sa, când doi dintre ei, dintre cei mai apropiaţi, anume Iacov şi Iaon, fiii lui Zevedeu şi ai Salomeii, vin şi –I cer locurile cele mai de cinste din Împărăţia Sa: “Dă-ne nouă şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta”. Domnul le vorbeşte de patimi şi de moarte, iar ei cer tronuri! Căci, într-adevăr, a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Împăratului nu înseamnă altceva decât a ocupa primele locuri în Împărăţie. Aceste locuri le jinduiesc fiii lui Zevedeu, Din câte ne spun Sfintele Evanghelii despre ei, şi îndeosebi despre Ioan, desemnat în Evanghelia a patra ca “ucenicul pe care-L iubea Iisus”, putem presupune că această cerere a lor a fost motivată mai ales de iubirea nemăsurată pe care I-o purtau şi de dorinţa de a fi pe veci alături de El. Nu înţelegeau îndeajuns că un singur drum este cel care duce la Împărăţia slavei: drumul Crucii. Mântuitorul îi mustră blând. “Nu ştiţi ce cereţi!”-le zice El. Şi le arată că, cerând locurile de-a dreapta şi de-a stânga Sa, cereau de fapt să împărtăşească “paharul” şi “botezul” patimilor şi al morţii Sale pe Cruce. Sfinţii Iacov şi Ioan se arată în stare să sufere alături de Învăţătorul lor iubit. Se pare că acum înţeleg cât de mare este preţul ce li se cere. “Paharul” este adeseori în Vechiul Testament un simbol al suferinţei; iar în Evanghelii el desemnează patimile şi moartea pe Cruce a Mântuitorului, de care El Însuşi, ca Om, Se înfricoşează şi Îi cerere Tatălui Ceresc, într-o rugăciune de un dramatism fără egal, că, dacă este cu putinţă, să îndepărteze “paharul” acesta de El. La imaginea cu paharul, Sfântul Marcu o adaugă pe aceea a ,,botezului”, şi el un simbol al suferinţelor omului suspus încercării, în general, şi morţii martirice în special. Desigur că Domnul S-a bucurat de voinţa celor doi apostoli de a merge la patimi şi la moarte împreună cu El. Şi le-a prezis că vor avea parte, într-adevăr, de “paharul” şi de “botezul” Său, la timpul potrivit. Sfântul Iacov va şi fi, de altfel, primul din cei doisprezece apostoli care să primească moartea martirică, fiind ucis cu sabia, din ordinul regelui Irod Agripa, pe la anii 43-44 ( Fapte 12,2); iar fratele său, Sfântul Ioan Teologul, deşi, după Tradiţie, a murit de moarte bună, a suferit totuşi multe pătimiri pentru Hristos, a fost exilat în vremea prigoanei lui Dominiţian (81-96) pe insula Patmos ( Apoc 1,9) şi –după o informaţie transmisă de Tertulian-înainte de exil, fusese aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, din care a ieşit nevătămat. Auzind despre cererea fiilor lui Zevedeu, ceilalţi zece apostoli “s-au mâniat pe Iacov şi pe Ioan”. De unde se vede că nici ceilalţi nu înţelegeau mai mult din taina Crucii şi a slavei dobândită prin Cruce. Se simt frustraţi si se mânie. Ca şi cum n-ar fi fost loc pentru toţi la “paharul” şi “botezul” lui Hristos. Mântuitorul foloseşte acest prilej pentru a le da apostolilor –şi Bisericii din toate veacurile- o lecţie importantă: aceea că raporturile dintre ei şi, în general, cele din sânul Bisericii, nu trebuie să fie de acelaşi tip cu cele din orânduirea lumească; nu trebuie, adică, să fie raporturi de putere şi de dominaţie. Ori, această lecţie nu poate fi atenuată fără a se denatura instituţia Bisericii şi, de fapt, fără a se atenta la însăşi esenţa lucrării de mântuire a lui Hristos: “Dar între voi nu trebuie să fie aşa; ci care va crea să fie mai mare între voi să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă; că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărarea pentru mulţi.” De multe ori în Noul Testament lucrarea de mântuire săvârşită de Hristos este numită “răscumpărare” . Cuvântul apare şi în Apostolul de astăzi, într-un text fundamental despre jertfa unică şi deplin eficientă prin care Hristos-deopotrivă Arhiereul jertfitor şi victima jertfită- a intrat în Sfânta Sfintelor din ceruri “cu Însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică “răscumpărare”. Folosirea acestui termen implică ideea unei datorii de plătit. Imaginea ,,răscumpărării” face aluzie la răscumpărarea, de pildă, a sclavilor. Jertfa de pe Cruce a Domnului a fost preţul care a trebuit să fie plătit pentru mântuirea noastră, pentru “răscumpărarea” noastră de sub robia păcatului şi a morţii. Multe sunt imaginile prin care s-a încercat o explicare cât mai pe înţelesul nostru a tainei mântuirii prin vărsarea sângelui nepreţuit şi dumnezeiesc al lui Hristos. Sfântul Grigorie de Nazianz atrage atenţia că şi folosirea termenului “răscumpărare” lasă ascunse destule din valenţele tainei. Ne putem întreba, zice el, cui şi de ce s-ar oferi această răscumpărare? Nu diavolului, căci doar n-o să i se ofere tâlharului preţul răscumpărării. Şi încă ce preţ! Pe Dumnezeu Însuşi ! Atunci a trebuit oferit acest preţ Tatălui ? Dar cum, Tatăl ne-a ţinut în robie? Şi “pentru ce sângele singurului Său Fiu să fi plăcut Tatălui, Care n-a voit să primească pe Isaac oferit de Avraam ca ardere de tot, ci a înlocuit această jertfă omenească prin cea a unui berbec? Sfântul Grigorie încearcă să explice această taină prin ceea ce în teologie se numeşte aspectul ontologic al răscumpărării, adică prin faptul că Jertfa lui Hristos are o direcţie îndreptată spre propria Sa fire umană. Ucenici mai aveau să înveţe pentru a fi în stare să înţeleagă lecţia Mântuitorului. A doua Evanghelie a acestei Duminici ne arată calea unei astfel de înţelegeri. Pocăinţa plină de adâncă părere de rău pentru păcatele dinainte, tăcerea smerită, dar plină de îndrăzneala credinţei, gestul de negrăită iubire a păcătoasei care uda cu lacrimi picioarele lui Iisus, le ştergea cu părul capului ei, le săruta şi le ungea cu mir- iată calea sigură de participare la taina lui Hristos şi la răscumpărarea dobândită prin slujirea Lui! Cuvioasa Maria Egipteanca, pe care o pomenim în această Duminică, ne arată, cât de mare este puterea pocăinţei care, iată, a ridicat pe cea care fusese înainte o mare păcătoasă pe culmile sfinţeniei. Dar şi cât de în serios trebuie luate pocăinţa şi pregătirea pentru împărtăşania cu Sfânta Euharistie. Modele ca acestea ne arată că, dacă Hristos a plătit preţul cel mare al mântuirii noastre, avem şi noi de plătit un preţ. Şi că, dacă Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, preţul vrednic de El nu poate fi altul decât acela de a ne oferi, la rândul nostru, pe noi înşine. În integralitatea fiinţei şi a vieţii noastre: “Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm!”
Dumitru Dumitraşcu Preot Iconom Stavrofor
