Povestiri la lumina focului

100

– Mumă, spune-mi şi mie cum l-ai cunoscut pe tata? Vreau să ştiu cât mai multe despre viaţa voastră de la început…
– Stai să dejghiaur capetele ăştia de cocoş! Era vorba despre drugile de porumb rămase verzi, fiindcă rodiseră târziu şi erau mai mici.

Mărgăreta, în poala fustei, curăţi foile de pe porumbii aduşi de pe loc. Boabele nu mai erau în lapte. Aproape că se uscaseră, dar… mai erau buni copţi. Apoi, scutură şorţul de chiciuri aproape uscaţi, luă din baniţă câteva mâini bune cu păstăi de fasole şi le puse în poală şi s-apucă de lucru, povestind:
– Eu îl ştiu bine pe tct-tu de la bâlciul de Sântamărie a Mare. Aia care cade pe 15 august. Să fi avut vreo 15 ani eu şi el a fost mai mare ca mine cu trei ani. Atunci, el trebuia să aibă 18 ani. Mi-a plăcut de el, că era băiat frumos şi juca bine şi Sârba, şi Hora de mână. Cântau lăutarii de mama focului şi au ţinut jocurile până în noapte. Horele se întinseseră pe toată poiana din lunca Stejerelului, dincolo de unde pun lăieţii acum corturile.De la şcoală, nu mi-l aduc bine aminte, fiindcă era mai mare şi din alt sat. Dar mi-a rămas ce mi-a povestit el, după ce m-am măritat. Mi-a spus de el, de când a plecat de acasă, la şcoala de meserii. Îi zicea Şcoala de Arte Frumoase şi era în Târg. Era deştept şi descurcăreţ!Tat-su, socru-meu Vasile, pe vremea aia mai era încă picher pe şuşaua naţională, făcută de pe vremea regelui Carol I. Şi el era un om ca lumea. Toată lumea avea nevoie de el. El stabilea câte grămezi de piatră să duci pe marginea drumului, cât să fie de mari, unde să le pui şi când să astupi gropile cu piatra şi năsâpul adus. Era muncă, nu cum îi acum, când la nimenea nu-i mai pasă. Pe vremea aia erai obligat să faci chirigii la dus piatră şi năsâp pe şuşăle…Ei au fost patru fraţi şi fiindcă Trifon făcuse şapte clase şi era premiant s-a gândit tat-su să-l dea la şcoala, aia, unde se făcea carte, nu glumă şi se învăţa şi o meserie bună. Când a terminat şcoala primară, eu trecusem în clasa a cincia, dar ai mei nu m-au mai dat, că aşa era obiceiul cu fetele. „Ca să facă mâncare şi copii, le ajung şi numai patru clase!” a zis unul ca să se râdă de muieri.L-a pus tat-su în car şi l-a dus la internatul şcolii, că avea şi internat pentru băieţi şi separat pentru fete. A dat examen şi a intrat printre primii. După un an, mureau fetele după el. Era arătos şi deştept şi pricepea lucrurile dintr-o dată. Lui i-a plăcut cum se lucra în porţelanuri, că erau mai multe feluri de meserii. N-a făcut pureci mulţi, că după un an şi jumătate l-au dat afară. Zicea el că l-au ezmatriculat din cauza unei fete. Aia era mai mare ca el şi l-a ademenit. Într-o seară, au fost prinşi în fapt, încuiaţi într-o magazie plină cu materiale. Din cauza lu’ aia a pierdut copilul şcoala. A fost chemat tat-su să şi-l ia acasă. Socru-miu Vasile l-a chelfănit bine în faţa şcolii, l-a pus în car şi i-a zis: „Olar te fac, ca să mă ţii minte cât ai trăi!… I-a comandat la unul din Greci o roată de olar, că ăla ştia să facă şi roţi şi de-atunci tat-su şi-a luat mânile de pe el.
…Era bun la toate şi frumos! Învăţase să pregătească el piatra albă, materialul acela din care se fac farfuriile şi cănile albe, parcă îi zice colin, dar mite străchini şi ulcele. Era artist! Îşi făcuse cuptor de ars oalele cum văzuse la fabrica de farfurii unde făceau practică. Nu se înnegreau. Se ardeau bine pe toate părţile şi când le scotea şi le încerca, sunau ca un zvon de clopot. Avea mână bună. Ştia să facă şi să amestece bine văpsălile pentru zămalţuri, cum nu mai era altul ca el! Într-un an, s-a dus vorba despre el ca de popă tuns şi nu făcea faţă la comenzile care le avea. Veneau la el oameni din şapte sate!
S-a dus şi tata să-i facă o povară. Aşa îi zice lumea pe aici la un car de oale. Tata mergea cu căruţa şi le vindea pe la mocani, pe la Câmp, şi lua pe ele ce avea nevoie. Când s-a dus să le ia, că le terminase, m-a luat şi pe mine, să mă ţin la boi până umple carul cu loitre lungi, că durează, că se umblă uşor cu oalele noi.Atunci l-am văzut bine şi am băgat de samă că să cam uita la mine şi-mi zâmbea când îi da tatii oalele să le aşeze în fân. Tata nu ne vedea, că stătea cu spatele.
– Întoarce porumbii ăia, că să ard boabele tocmai acum! zise Mărgăreta către fiu-su, care rămăsese copleşit de amintirile din tinereţe ale mamei sale, uitând de grija de copt a porumbilor.Într-o sară, mai devreme decât acu, bătea cineva în poartă.
– Du-te, fă, şi vezi cine-i! …a zâs muma către mine.Cânele sărea pe poartă în sus şi lătra a om. L-am ostoit şi am ieşit în drum să văd cine era.
– Bună seara! a zis băiatul lui Vasile picheru, care sta acum în marginea drumului cu un ciomag în mână, să se apere, dacă sărea câinele pe el.
Mie parcă mi-a trecut un fior, nu de frică, ci de drag, că-mi plăcea de băiat.
– Nea Gore îi acasă?
– Nu! am zis eu. Şi nici nu vine în seara asta, că-i dus la lucru, la unul din Brebu. Îl ajută la casă!
– Venisem să-i spun… că-mi place de tine!
-…
– Mărgăretăă! Cine-i, fă? a întrebat muma, care venea spre poartă să vadă ce fac şi cu cine mă tăinuiesc.
– Bună seara, mi-a zis Trifon al lui Vasile picherul şi a plecat pe drum la vale.
– Fu copilul picherului din Vălcea, care i-a făcut oalele lui tata!
– Şi ce vrea?
– Nu prea înţelesei, că se grăbea. Te auzi că vii şi plecă mai repede decât veni.
În mine s-a produs, aşa, o căldură pe dedesubt, că n-am putut să mai dorm în noaptea aia!
Petrică şterse bine cenuşa de pe cele două drughiţe coapte şi le dădu mamei sale, care se oprise din povestit, să le mănânce şi să mai răsufle.
– Să ştii că-s dulci, chiar dacă nu mai au boabele lapte în ele, remarcă Mărgăreta, care se oprise din povestit şi din dejgheoratul tecilor de fasole.
– Ţie îţi plac? …Petre, mumă, du-te de trage şi nişte ţuică. Să iei din damigeana a mică. Tolcerul e pus în cui, la poliţa de sub grindă. Să-l sufli de praf, că se mai pune când nu-l foloseşti mereu!
Petrică se sculă de pe scăunel şi se supuse dorinţei mamei sale.
„Doamne, ţine-o sănătoasă, să mai am şi eu la cine veni pe aici!” …se rugă la Dumnezeu fiul, cu gândul la ziua care îi va despărţi. Cui va rămâne casa aceasta? Cine va mai pune o floare pe răzoarele din grădiniţa de la drum? Va creşte iarba prin curte şi în loc de mătură se va folosi coasa, pentru cine o să intre! Ajunge ca a lui Păntilie Zgonea, să zboare ştiricile cu şindrilele în cioc! O să se dărâme gardurile, o să se aleagă praful… Doamne, ce tristeţe!”
– Da ce faci, Petrică? Uitaşi să mai vii!
– Nu vedeam unde-i tolcerul, de-aia întârziai…
Băură pe rând din sticlă, întâi el, că aşa vru mumă-sa, şi apoi ea, care înghiţi de mai multe ori din beutură, …că i se oprise în gât o coajă de bob de porumb copt, care o zgâria şi nu se ducea.Se şterse cu dosul palmei la gură şi iar începu să povestească:
– A venit şi Sântamărie a Mică. Au, Doamne, câţi ani sunt de-atunci!? Cum se duce vremea de repede, parcă a fost ieri!Am vorbit cu Polina Sandii să mergem împreună la horă. M-am îmbrăcat în cămeşa de marchizet cusută pe la poale şi pe ciupag cu arnici negru, am pus şoarţele cu ciucuri, ale negre de postav cu flori de trandafir brodaţi cu fir aurit, m-am încins cu brăcirile de bumbac, ţesute de bunică-mea Veta şi peste ciupag am luat vesta de catifea neagră, care era brodată ca şoarţele. Mai demult i le-am dat lu soru-ta Domnica să le păstreze, că ea nu le-a îmbrăcat decât o dată, la o serbare la şcoală şi i-au plăcut foarte mult. În păr mi-am prins o chită de flori roşii de muşcată şi în palme am sfărâmat o floare de busuioc. Pe su’ poale aveam un combilizon subţire, rozariu, şi mi-a zis Polona: „Fă, îţi stă aşa de bine, că te deoache Stanca lui Căcănete, dacă te-o vedea!”
N-ajunseserăm bine în marginea horii – luasem în picioare pantofii, că pe drum am venit cu ei în mână – şi apăru în faţa noastră Trifon a lu Vasile picheru, cum îi zicea toată lumea. Parcă ne-a aşteptat anume, că mi-a şi zis Polina: „Ăsta, până acum, pe tine te aşteptă! Dacă ştiai, mie de ce nu-mi spuseşi, să-mi văd de treabă?”
Eu nu ştiam, dar speram!
Mumă, mi s-a părut aşa de frumos, cum nici nu-ţi vine să crezi! Avea haine bune de oraş pe el, era năltuţ şi subţirel şi o freză cu cărare pe mijlocul capului, că sămăna cu un poet din cartea de citire de care îmi plăcea mie, când eram la şcoală. În ziua aia a jucat şi o horă înainte cu mine, de s-a mirat lumea de pe margine de cât de frumos a fost!
Seara, m-a adus până-n poarta căşii. Luna nu răsărise. Cerul era senin ca sticla şi plin de stele, parcă era spuza asta de pe vatră, când te uitai în sus. Şi-ţi mai spun, mumă, că nu-i ruşine şi nici păcat! A fost primul băiat care m-a sărutat pe gură, de-am crezut că-mi crapă capul de drag şi de frică, să nu fie cumva tata pe undeva să ne vadă, chiar prin întunecimea de afară. Îmi bătea inima, de parcă voia să-mi sară afară din piept!
Înainte de lăsarea Postului de Crăciun, m-a peţit şi într-o săptămână am făcut nunta, că ai mei aveau de toate şi intram în post. Fiindcă s-a însurat în casa tatei, în casa lor a rămas cumnatu’ Nicolae, nunta mare a fost aici. Ce de lume a mai venit!
– Mai este vreun porumb? Sau se terminară! îl întrebă Mărgăreta pe fiu-su.
– Mai sunt doi, dar eu mă săturai.
– Mai vreau eu unul, da să fie ăl mai mic! În sticlă mai e ceva?
– E destul, că nu se prea bău din ea.
Aşa ne-am împreunat şi v-am făcut pe voi. Dumnezeu să vă dea sănătate şi s-aveţi grijă şi de mine, mumă, că de-acum sunt bătrână şi ca mâine o să mă duc la tat-tu, acolo unde se duce toată lumea asta, când îi vine rândul!
Se făcuse târziu. Mai erau teci nedejgheocate, dar mama şi fiul său hotărâră să meargă să se culce, că mai erau zile de la bunul Dumnezeu!
Fragmente din romanul MAIA, vol. I, de Ion C. Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here