În copilărie, îmi ţineam tovărăşie mie însumi pe deal. Îmi căutam urmele pe poteci desfundate sau plecam pe căi neştiute căutându-mi destinul din palmă. Şi fără frică de vreo jivină, urşii erau numai în poveşti sau pe Podul de lemn care ducea la Teleşti, umblam, pe poteci, potecile pornind din Brădiceni în toată lumea.
Prima potecă am descoperit-o când m-a trimis bunica să iau apă de la izvorul de peste drum. Aveam un urcior de Găleşoaia care nu era spart dar când era prea plin îi plăcea să verse din prea plinul lui de smalţ pe o ţâţă de mamă şi pentru iarba de pe marginea potecii. Şi eu prea târziu mi-am dat seama că pe marginea potecii creştea iarbă, o iarbă verde şi în iulie pe care o udam eu cu apa care curgea din urcior cum curge lacrima unui copil. A doua potecă era poteca ce ducea la şcoală. Să tot fi avut şapte ani, mi-a făcut mama un săcui de dimie bătută în piuă la Arcani, săcui mai lung decât mine, eu dacă aveam un metru când mă ridicam pe călcâie, şi într-o zi de septembrie m-am dus la şcoală, aveam poteca în săcui, de aia o ştiam bine, cum să meargă mama să mi-o arate că eram băiat mare. Poteca la dus era cam lungă, mă apucau gândurile, de ce e litera A nu e B, şi verbul cum poate aşa una-două să ne arate că apa se bea şi cum e cu â din a şi cu î din i. La întoarcere însă, eram numai bucurie în fiecare zi mai puneam câte o literă la numele meu şi săcuiul era mai uşor că-mi mâncasem „turta” pusă de mama în săcui. Crescând mai mare, a trebuit să plec la Târgu Jiu la o altă şcoală, că pe atunci nu era liceu la Peştişani, numai o şcoală profesională pe care o bătusem trei ani. Până la Târgu-Jiu era o potecă lungă, cam cât o vineri de post dus şi întors, care începea noaptea pe la ora două. Când am făcut-o eu prima dată am aflat, ce nu află omul când e destinat, că acea potecă duce la Tribunal. Fie întuneric, fie lună, vara sau iarna, cu zăpada până la umeri cei care aveau procese de moştenire cele mai multe, că de când mă ştiu eu în satul meu n-ar fi fost vreun proces pentru omor, se mai băteau oamenii, îşi mai dădeau la cap de curgeau streşinile, pe vreo femeie dar a doua zi beau un pahar roşu de vin şi asta că fiecare potecă avea câte un pârleaz pe care când plecai în lume trebuia să treci. Poteca la tribunal, pe care o foloseau şi elevii, trecea peste râul Bâlta, la Boabeş, urca Zăbranul cu felinarul în mână şi pe la orele două aduna toţi oamenii la Fântâna lui Boca, acolo unde avea şi via de altoi. Şi tot dealul umbla cu felinarele în mână, strigând, Ioane, Mărine, Petre… suntem toţi martorii, hai să ne grăbim că acuşi se face ziuă. Urmau poteca dealului spre Dealul Bătrân, treceau apoi pe lângă via lui Cuţui şi zău dacă gustau un strugure că era păcat şi un gard de doi metri şi un pândar dat dracului, şi de aici dealul Câmpofenilor de-a latul, coborând la Jaleş pe la moara cu trei ciuture, doamne ce mare era Jaleşul pe atunci, şi plin de peşti, peştii pe atunci se duceau singuri joia şi duminica să-i vadă oamenii pe tarabe în piaţa mare, şi de aici de la Jaleş poteca mergea la nord de Băleşti, vara pe un praf până la genunchi, şi hai, hai, mi s-a cam umflat piciorul că mi-a dat ieri un mărăcine pe deleţ după oi, la ora şase cel care conducea alaiul se oprea şi număra să nu fi rămas nenea Nicolae prin mărăcini cu o Mărie, ca la ora şapte să fie cu toţii să deschidă Tribunalul. Poteca aceasta am bătut-o şi eu, mi se mai văd şi astăzi tălpile în glod dacă vă uitaţi bine, când plouă, ea fiind de altfel cea mai călcată de toate nevoile şi bucuriile, o potecă pe care mergeam cu ochii închişi că oamenii trebuiau să circule, să se întâlnească, să-şi dea cu părerea despre ce şi cum despre naştere, despre moarte încă de mai înainte de a cânta cocoşii prima dată. Era apoi Poteca de trecut Muntele de cosaşii din sat la momârlani că sătenii mei erau cei mai buni cosaşi, li se dusese vestea în toată Ţara Haţegului şi dincolo. Plecau dimineaţa sau noaptea, cinci-şase mulţi flăcăi cu armata nefăcută, şi oameni în toată firea, aveau cei bătrâni tocmeli de la an la an. Urcau în cel mult o oră Fântâna Bradului, făceau popas de un urcior cu apă, iar pe la zece-unsprezece erau deja cu un polog întors. Pe poteca aceasta au venit şi nemţii în 1916, când ajunseră în Gorj de a fost bătaie la baionetă când să treacă Jiul, mărturie cele două tunuri care păzesc şi astăzi Podul Jiului să nu treacă orice nărod. Şi mai era o potecă zilnică de la Brădiceni la Uzinele Sadu aproape până ieri, unde mergeau brădicenenii să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Alte poteci, potecile zilelor noastre de sărbătoare, potecile spre nedeile din împrejurimi: de Sfântul Ilie la Stroieşti, pe 20 iulie, pe ea mergând toate fetele şi băieţii din sat îmbrăcaţi de sărbătoare cântând şi chiuind de ziceai c-a luat dealul foc şi pe care, la întoarcere, ne prindea mai în fiecare an ploaia că Sfântul Ilie umbla mai de fiecare dată cu caii lui de foc pe cer de ziua lui. Alte poteci erau spre Bâlta, spre Arcani, spre Runcu… O potecă, şi singura dealtfel care se trezea din somn pe 15 August, de Sfânta Marie a mare, pe care toţi oamenii din Brădiceni mergeau la Nedeie la Tismana. Poteca aceasta trecea Bistriţa pe uliţa care ducea şi pe Marele Brâncuşi când era mic, la bunicii dinspre mamă, urca Ploştina, fostă odată a Drăgoieştilor şi se ducea hai hui până la Dumbrava şi de aici tânăr sau bătrân copil care încă nu avea buletin să prindă zorile când începea slujba la Mănăstire. Şi poteca spre Schit o ştiau bine mai ales cei de pe la 18 ani o ştiau pe de rost că şi eu am învăţat o fetiţă de 16 ani cum să se ţină de fagi să nu-i ia altul sărutul. Alte poteci erau pe marginea drumului spre Teleşti de Sfinţii Mihail şi Gavril care trecea Bistriţa pe podul de care, făcut din lemn care încă mai trăia prin 1950, pod făcut la iniţiativa Plasei Brădiceni, cu sprijinul populaţiei din Brădiceni şi Teleşti, ca să-şi poată da mâna peste cele lumeşti. Poteci care treceau Bistriţa pe la Schit, pe o punte de lemn care mai este doar în amintirea unora… Că de aia au plecat brădicenenii în toată lumea de au rămas acasă numai bătrânii. Poteci pe care în ziua de Sfântul Petru anul acesta, le-am adunat cu Domnul profesor Alexandru Daviţoiu, unele pe care le-am bătut cu piciorul şi eu şi Domnia Sa. Poteci de poveşti pe care umbla Harap Alb şi Făt Frumos, poteci cu mult mai înainte de „maşina cu aburi”, pe care au plecat brădicenenii să cucerească lumea.
Ion Căpruciu
