Povestiri din Casa Amintirilor – Capra roşie

129

De mult, de mult, era o ţară frumoasă cam ca a noastră, după cum mi-au povestit şi mie strămoşii mei. Şi avea, la fel, râuri pline de peşte, ca în copilăria mea, când intram în vad pe Bistriţa şi mă gâdilau mrenele la picioare. Iar eu le prindeam numai cu mâna şi le arătam la soare mai înainte de a le pregăti mama, tăvălite prin făină de mălai şi fripte în unt.

Şi mai avea un lanţ de munţi care o străbătea de la nord spre sud şi apoi spre vest, prin care hălăduiau urşii şi mistreţii, caprele negre şi bourii, căprioarele şi cerbii, care toamna, la vremea împerecherii, umpleau plaiurile de cântecul lor de dragoste. Şi asta înainte de apariţia Primului Vânător al Patriei, când omul vâna ca să facă rost de hrană alor săi sau să-şi pună o haină pe el, că iernile erau la fel de geroase şi oamenii trăiau greu, tot ca acum, că Împăratul îi ducea cu vorba şi le promitea pensii şi salarii mari, o dată la patru ani, când aveau loc alegerile. Şi în ţara asta erau 354 de bărbaţi. Femei erau mai multe dar ele nu votau. Ele stăteau acasă să-şi dea cu părerea cât de frumos era Gheorghe, Împăratul lor. Dar în ţara asta mai era şi un preşedinte al tuturor, un rege al cărui nume era sinonim cu ce rămâne de la oalele sparte şi încă un împărat născut în iulie. Şi ca democraţia să fie completă în ţara asta erau două Camere legislative. Una la drum şi alta lângă ea tot la drum, egale-n toate. Şi în aceste camere intrau 354 de aleşi ai neamului dintre tot atâţia cetăţeni ai ţării. Restul era caracudă. În amândouă Camerele orice problemă se punea la vot. Şi cum de fiecare dată părerile se împărţeau la doi, 172 la 172, un cap luminat, a inventat postul de Prim ministru, minune. El dădea o ordonanţă de urgenţă înainte de plecarea la vânătoare, pe care o schimba cu alta, pe aceiaşi problemă, când se întorcea de la vânătoare. Şi toată lumea o ducea tot într-un chef că la fiecare răscruci erau câte două cârciumi unde toată lumea dansa după manelele regelui manelelor. Altfel toate bune în ţara asta, până într-o zi când i-a murit capra Domnului Prim. O capră roşie. Că am uitat să vă spun că Domnul Prim nu mânca decât brânză de capră roşie de la ferma sa. Şi s-a dat sfoară în toată împărăţia, să se afle o capră roşie. La noi în sat trăia, uitată de lume şi parcă şi de aia cu coasa Baba Ioana. Era ultima din pensionarii de la C.A.P. Că uitasem să vă spun că şi în ţara asta fusese colectiv. Ea muncise 30 de ani la C.A.P. şi mânca pensie de o sută de ani. Au venit şi la ea şi au întrebat-o cum trăieşte. Bine mamă, a zis baba, că am o capră roşie de la care beau lapte şi când mi-e foame şi când mi-e sete. A doua zi, pe Baba Ioana a găsit-o vecinul pe prispă şi cu ochii în soare. Plângea şi suduia. Cum mi-au luat ei mie capra aşa şi Dumnezeu să le ia zilele.
Ion Căpruciu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here