Din vremea părinţilor
…Iarna dintre anii 1933/1934 se anunţa grea, pentru că a început destul de devreme şi putea ţine până către Paşti. La sfârşitul lunii noiembrie, satul era troienit de-a binelea, spre bucuria copiilor cu mintea dusă la săniuş şi îngrijorarea gospodarilor, care se gândeau la suficienţa furajelor pentru animale, principala lor sursă în asigurarea traiului.
În vremurile acelea, fiecare gospodar avea cel puţin două vite mari de muncă, juninci pentru prăsilă, un tăuraş pentru vânzare, la bâlciul de la Sân Petru, şi un număr de capre pentru lapte, păr şi carne, după cât îi era de numeroasă familia. Pentru furajarea acestora, era nevoie de multă agoniseală, se strângeau fiecare fir de cocean, vrejii şi tecile uscate, rămase după scoaterea boabelor de fasole şi, suplimentar, pentru vitele mărunte – caprine şi ovine – pregăteau din timp frunzare de stejar şi salcie. Toată vara oamenii munceau intens pentru obţinerea unor recolte cât mai mari, de pe pământul puţin şi slab roditor. Iarna constituia şi ea o binefacere pentru odihna oamenilor de la sate, dar de aceasta profitau mai mult bărbaţii rămaşi în sat, deoarece femeile nu aveau nici acum un pic de răgaz. Cânepa, inul şi lâna trebuiau scărmănate, pieptănate şi pregătite pentru tors, iar fibrele erau toarse, vopsite şi adunate în motchi, gheme pentru năvădit şi ţesut. Montarea războiului de ţesut şi lucrul la acesta presupuneau multă îndemânare şi migală şi ocupau tot timpul femeilor tinere, care, prin munca lor, asigurau necesarul de dimie pentru haine, pături şi cergile pentru aşternut, macaturile pentru odaia bună, pânza pentru cămăşi şi, din când în când, ţesăturile pentru scoarţe şi alte obiecte mai „pretenţioase”, necesare fetelor ca zestre. În preocuparea fetelor de măritat intra croiala pânzei şi coaserea râurilor pentru cămaşa cu care să se îmbrace la Paşti. Aceasta se făcea numai din pânză fină de marchizet, topit sau şifon, care se cumpăra de la oraş, şi presupunea multă migăleală şi consuma destul timp. Fetele lucrau în mare secret faţă de vecine şi produsul muncii lor, constituia surpriză la marea sărbătoare pascală. Era o adevărată întrecere în frumuseţe şi în migala cu care se lucra. Cămaşa de Paşti dădea nota de hărnicie şi pricepere a viitoarei neveste pentru un băiat de vârsta şi pe măsura ei. …În acel început de iarnă, căzuse atât de multă zăpadă, de credeau oamenii că se vor prăbuşi acoperişurile caselor şi binalelor mai vechi, care, din când în când, trosneau din toate încheieturile sub greutatea tonelor de nea, stârnind vise urâte şi coşmaruri celor care locuiau în ele. Curţile erau troienite, drumul comunal la fel, iar pârtia până la bunar se desfunda în fiecare zi cu efort adesea zadarnic. Nici animalele nu mai voiau să iasă la adăpat din bătătura ocoalelor, preferând să lingă zăpada în locul apei scoase cu ciutura. Când toamnele erau lungi şi în iernile cu zăpadă puţină, hrănirea caprelor şi a oilor se uşura, acestea fiind scoase la pădure unde repede adunau furaje de prin poiene şi de pe tufele rămase încă verzi, frunze de rug, fire de drog, muguri de tot felul, pe care le rodeau spre îndestularea burţilor care adăposteau embrionul unui nou pui în dezvoltare. Acum, toate mâncau din podul cu nutreţuri, spre grijile justificate ale gospodarilor. …De Crăciun, bărbaţii se întorceau de „la stăpân”, termen folosit pentru cei ce lucrau la oraş. Majoritatea lor erau angajaţi ca remizieri sau lucrători în brutării, cofetării, restaurante, îndeplinind munci, fiecare după puterea şi priceperea sa. Cei mai isteţi ajungeau să fie chelneri în bodegi şi restaurante, vânzători în magazine, iar cei mai puţin dotaţi intelectual erau hamali prin gări şi prin porturi fluviale. Mai aveau la dispoziţie o gamă largă de activităţi şi, pentru plata muncii, fiecare era plătit după prestaţia şi hărnicia de care dădea dovadă. Întoarcerea taţilor era un moment de mare bucurie pentru copiii ce aşteptau „cu sufletul la gură”darurile de Moş Crăciun. În paporniţele burduhănoase, cu care se întorceau gorjenii noştri, se găseau de toate: mirodenii aduse de peste mări şi ţări, cu care dădeau gust plăcut bucatelor de sărbători, măsline, peşte , făină de grâu trei nule, zahăr candel, figurine din zahăr pentru copii, bumbac în suluri şi pânză fină pentru cămăşile soţiei şi fetelor, haine noi cumpărate din prăvălii sau de la „Taica Lazăr”, ba chiar şi-un fier de plug, o coasă, un cleşte, un ciocan, toate de trebuinţă prin gospodărie. Sosirea era aproape simultană. De regulă, plecau şi soseau în grupuri alcătuite după oraşele unde lucrau. De la gară până în sat, călătoreau cu câte o „ocazie”, fie o căruţă, o sanie, sau vreo trăsură, tocmite după vreme şi pungă. Sosirea bărbaţilor se petrecea înainte de Ignat. Intrase în tradiţie acest lucru. Erau convinşi că numai ei, „musafirii casei”, ştiu cum să pregătească mai bine carnea porcului tăiat, pentru a rezista şi peste vară şi, în multe cazuri, era adevărat, dacă porcul nu era prea mic şi-l terminau până în primăvară. Ieşiţi din perimetrul satului, văzuseră şi auziseră că dintr-un porc se pot scoate mai multe preparate, sau aceleaşi preparate pot fi mai gustos pregătite, lucru de care erau convinşi. În felul acesta, se materializa şi „aportul” lor la hrana soţiei şi a copiilor, lăsaţi acasă cu toate „treburile pe cap”, care munciseră o vară pentru a creşte şi îngrăşa un porc, din care se consuma cu destulă cruţare în anul următor, ca să ajungă până la recolta viitoare.
*
…După Anul nou, vremea s-a mai înmoinat, au mai suflat nişte vânturi călduţe, a mai şi plouat cu zloată, de s-a umflat matca Văianului, intrând şi-n bătăturile sătenilor. Din cauza zăpezii mari, viitura nu se mai scurgea normal pe albia pârâului şi, staţionând, şi-a ridicat nivelul, acoperind şi o parte din drumul comunal în zona Mătcărenilor. Circulaţia săniilor devenise anevoioasă. dar nu şi imperioasă. Gospodarii prevăzători îşi asiguraseră de toate: lemne de foc, nutreţuri pentru vite, legume şi varză murată, „de la moară”, făină de mălai pentru turtă şi de grâu pentru piţerăi şi colaci, aşa că puteau rezista fără a ieşi din sat, mult şi bine. Experienţa de secole îi instruise natural şi preocuparea de a avea de toate pentru iarnă, „că nu se ştie cum va fi vremea!”, se transmisese din generaţie în generaţie.(Va urma)
Ion C. Gociu
