Cu noaptea în cap, când încă nu se crăpase bine de ziuă, Măria lui Gociu, soacra Vetii, s-a sculat cu grijă să nu-şi trezească nora care mai aţipise un pic, după o noapte de zbucium. S-a dus la vatra cu zălar, a aţâţat focul, a pus căldarea mare de tuci în lanţ, a umplut-o cu apă, să fie la îndemână, apoi a coborât albia de cămăşi din pod, a şters-o de păianjeni şi a rezemat-o de peretele casei.
A alergat în grădină, a cules o poală de ştir, l-a spălat în mai multe ape şi l-a pus la fiert, împreună cu o mână de corcoduşe, într-o oală de pământ, că tot ardea focul sub căldare. A muls-o pe Ungureana, capra de zestre a nurorii, lăsând o ţâţă şi pentru iedul fătat de curând, cu părul vânăt şi urechile blege, ca să crească până la Sânpetru, că poate-l vând sau îl taie la botezul copilului. Şi, fiindcă Ungureana era la primul fătat şi făcuse un ţap, Cătălina lui Muie, cumnata Naşului de cununie al Vetii, a prezis că şi Veta va face un băiat. Iedul era un semn bun de la Dumnezeu… Semnele sunt semne! Şi multe se adeveresc. Veta primise de zestre o junincă Săbiana şi o capră noatenă. Şi una şi alta erau la primul fătat şi aduceau un dram de bunăstare în bătătura ginerelui mai sărac, care avea numai o vacă şi asta în anul acela rămăsese stearpă. Capra a fătat un ied, deci după semne stăpâna trebuia să nască un băiat. Aşa s-a întâmplat cu Joiţa lui Ciufanu. Juninca de zestre a fătat înainte ei o viţea, şi apoi ea a făcut-o pe Măria. Ce argumente mai trebuiau? Semnele se adeveresc! În timp ce a bătrână urmărea vasele puse la foc, se auzi un ţipăt de durere:- Mamă, nu mai pot, se udă cămaşa pe mine! Veta se ţinea de burta în care plodul nu mai avea astâmpăr, hotărât să vină pe lume. Soacra i-a făcut semn cu mâna să mai aibă puţină răbdare, că merge până la Vale, s-o cheme pe Stătiana, că precis de-acum naşte. A tras oala de la foc, a închis uşa, să nu intre vreo orătenie, şi a plecat la cuscră-sa Stătiana, care a trezit-o pe Măria, fata de după Veta, şi a trimis-o la Opregoanea, s-o anunţe „că Veta naşte” şi să treacă şi pe la Măria lui Mitoi, moaşă de botez, cea care trebuia să aducă trei zile la rând mâncare lehuzei şi să-i pună Ursitoarele. Către prânz, lângă Veta Stătienii se adunaseră toate muierile din vecini. Era şi Lena lui Ioviţa, venită tocmai din capul satului, care auzise de la Lina lui Iosif că Vetii lui Gociu i-a venit sorocul. Toate îşi dădeau cu presupusul, dar numai una lua hotărâri şi aceea era Opregoanea, pe care o aşteptau. Baba Opregoanea n-avea nici 50 de ani şi era recunoscută ca fiind cea mai pricepută moaşă comunală. Neîntrecută era şi în descântece. Aveai vărsături, îţi descânta într-o ulcică nouă, plină cu apă neîncepută, în care punea buruieni şi flori, anume culese, beai trei zile din apa aceea şi-ţi trecea. Erai deocheat şi intrai în mâinile ei, te făcea bine. Te durea capul din fitece, ea ştia să te vindece. Când te mângâia cu mâinile şi spunea cuvinte neînţelese, durerea ţi se lua şi te simţeai altul. (Va urma)
Ion C. Gociu
