Vârtejul
În acea zi de Dragobete, în rândul nevestelor şi fetelor mari a venit şi Veta lui Gociu. Nevestică tânără, nici nu împlinise 18 ani şi era gravidă în a nu ştiu câta lună. Când petrecerea era „în toi”, Vetii i se făcu de vârtej, ca să aibă noroc în dragoste, căci aşa era credinţa. Degeaba au sfătuit-o femeile să nu se suie.
N-a fost chip, fiindcă ea vrea, nu şi nu! A fost ajutată să urce cu burta pe vârtej, în cumpănă cu Măria lui Guvernu, colega ei de bancă la şcoala primară, fată nemăritată. Noroc că a venit la timp şi Stătiana, maică-sa, şi a dat-o jos după câteva învârtituri! Altfel, Doamne fereşte!, cine ştie ce necazuri se mai întâmplau, de rămâneau de pomina lumii! Şi-aşa a vorbit-o de rău toată comuna, veste dusă de o „coţofană venită să fure” ceva de prin podurile cu cuibarele goale ale găinilor, „că uite de ce a fost în stare, Veta lui Gociu muiere borţoasă!!” Au trecut Mucenicii, Blagoveştenia, s-au pus plugurile, semn că primăvara a venit mai din vreme. „Dacă la Dragobete vremea-i frumoasă şi caldă, primăvara-i timpurie” – prezisese moş Gheorghe Ionete. Şi aşa a fost. Popândăul şi-a văzut umbra şi ursul a ieşit din bârlog, să stea puţin cu burta la soare. Bărbaţii au plecat care încotro, la patronii lor cu care făcuseră înţelegeri, iar femeile şi copiii au rămas în sat cu grijile gospodăriilor, care erau destule. După Paşti, muncile zilnice erau bine ştiute. Bunicile, cu grija casei şi-a orătăniilor, femeile, cu treburile mari: arat, semănat şi tot aşa până la cules, iar copiii după vârstă şi puteri trebuiau să păşuneze animalele şi să ajute mamele la muncile câmpului. Cei mici mai mergeau şi pe la şcoală şi, până la vacanţă, combinau „amarul de carte” cu treburile. Puţini bărbaţi se mai găseau prin sat. De obicei, erau bătrânii care-şi făcuseră datoria ca soţi şi taţi şi acum, aşteptând resemnaţi sfârşitul, se ocupau cu mărunţişurile gospodăreşti. Femeile intraseră într-un „post” lung de dragoste şi, dacă reuşiseră să se ferească să nu rămână „grele”, duceau vara mai uşor, că nu trebuia să sape „cu burta la gură” sau cu pruncul la umbra din capul tarlalei.
Veta s-a dus, ca de obicei, pe la mamă-sa Stătiana şi i-a mărturisit cu îngrijorare:
– Mumă, nu mă simt bine! Toată noaptea m-am zvârcolit în pat şi mă doare şi peste burtă. Sper să nu fi răcit alaltăieri când mi-a fătat capra, că a prins-o şi pe aia tocmai când „ploaia” mai tare, şi am stat să o păzesc. Abia am scos iedul din ea, că era ţăpuc.
-Ţi-o fi venit şi ţie de facere, îi răspunse mamă-sa, care trecuse prin asemenea momente de şase ori. Dacă şi la noapte ţi-e rău, continuă ea, să o pui pe soacră-ta să mă cheme, ca s-o trimit pe Măria să vină şi Opregoanea să mă ajute, că-s multe de făcut când naşte o muiere. Nopţile se încălziseră, codrul înverzise, pomii căpătaseră rod, dând speranţe „că va fi un an bun!”, privighetorile cântau şi-n aer plutea un miros plăcut de muguri cruzi, ce-ţi dădeau tihnă pentru un somn dulce şi uşor. Pentru Veta n-a fost noapte. Ceva trebuia să se petreacă, dar avea răbdare. Ştia ce pat femeile la naştere. Fiind primul copil în casă, a fost martoră la multe naşteri ale mă-si, plus ce a auzit despre alte femei. Doar cel mai mare eveniment în sat este când naşte o femeie. Restul faptelor sunt „floare la ureche”. Se culcase devreme, dar n-a putut dormi. La al doilea cântat al cocoşilor, s-a dat jos din pat şi a ieşit în tindă. Un ciuhurez scotea sunete prelungi, sinistre: hu u u hu u u! A văzut cum o stea căzătoare a spintecat bolta cerească, lăsând în urmă o dâră de lumină. „Doamne, ce să fie cu mine?!” şi-a zis Veta. „Ajută-mă, Doamne, să nasc uşor, dacă mi s-a împlinit sorocul! De ce l-am lăsat eu pe Costăin să plece, să rămân numai cu Baba!” Ieşi afară tocmai când luna se ascundea după dosul dealului, în negura pădurii. A zăbovit un pic pe prispa casei. Parcă au cuprins-o frigurile. Asculta. În umezeala nopţii se auzea limpede glasul păsărilor de noapte.
– Ce faci aici, Vetă?
Fata era să se prăbuşească de spaimă peste prispă. Când apăruse soacră-sa, cum de n-o simţise?
– Cred că mi-a venit „vremea”, mumă, că de ieri mă tot încearcă, dar ştiu eu ce o fi?!
Soacră-sa ştia bine semnele. Născuse şi ea de trei ori. După ce a „descusut-o” bine, a înţeles că mai durează. Aşa că s-au retras amândouă în casă şi s-au culcat, fiecare în patul ei. (Va urma)
Ion C. Gociu
