Povestire foileton – Destăinuiri la ceas de seară (II)

167

…În câteva minute, am ajuns la locul numit „La Buturugă”. Sub umbra plopilor seculari, se amenajase în jurul unei mici construcţii ce imita o buturugă un restrâns şi intim loc de băut, mâncat şi relaxare , deservit de tinere fete, sub conducerea unui experimentat ospătar cu state vechi în meserie. Fiecare masă era umbrită suplimentar cu câte o umbrelă de protecţie, ce făcea reclamă Mugurel Pădureanu-Coarba 221 berii servite.

Ne-a întâmpinat şeful localului, ca semn al respectului ce ni se acorda, neuitând să ne dea el primul „Bună ziua!”. Eu şi prietenul meu eram persoane demult cunoscute pentru rangul şi funcţiile avute în micul nostru oraş şi meritam acest mod de atenţie care ni se mai recunoştea. Am reperat o masă mai retrasă, la care şeful de local a ajuns înaintea noastră şi, cu gestul de gazdă primitoare, ne-a tras scaunele să ne aşezăm cât mai comod.
– Cu ce doriţi să vă servim? a fost întrebarea directă a bărbatului cu faţa zâmbitoare şi caldă cu care am fost primiţi, în momentul în care noi ne aranjam poziţia la masă, în umbra deasă şi binefăcătoare a umbrelei imense, cu reclama la vedere, ce avea să ne protejeze de razele arzătoare ale soarelui de iulie.
– Mici aveţi?
– Abia veniră! Şi sunt din aceia de care aţi mai mâncat la noi.
Luăm de la un singur măcelar şi sunt cei mai buni din oraş.
– Atunci, două beri negre şi şase mici, comandă prietenul meu, al cărui invitat eram azi. Şi apoi, om mai vedea.
– Mirela, să aduci la domnii două beri Silva negre şi şase mici, cu tot tacâmul şi … atenţie cum sunt fripţi!, sună porunca şefului de local, adresată fetei ospătar care trebuia să ne servească la masă. Ce comandă şi ce dialog simplu, dar încărcate de mult respect şi afecţiune! Mirela era o fetişcană ce se apropria de 20 de ani, studentă în vacanţă, care câştiga şi ea un ban. Arăta suplă, înaltă, îmbrăcată cu o fustiţă neagră, cu o lungime ce nu depăşea 50 de centimetri, lăsând goale în toată splendoarea lor picioarele perfect proporţionate cu înălţimea ei. Peste tors, purta o bluză de culoare alb imaculat, cu un decolteu mai adânc, prin care se remarca un sân delicat, în formare. Aveam ce admira căci nimic nu era strident.N-am aşteptat prea mult şi s-a prezentat cu toate cele ce comandasem, ne-a onorat cu un salut reverenţios, ne-a umplut paharele cu lichidul negru, spumos, ne-a urat „Poftă bună!” şi, zâmbind ca o zână din poveşti, s-a retras discret, aşa cum venise. Pentru ea ,eram doar doi bunici şi sigur nu realiza clocotul poftei de tinereţe din sufletele noastre, care ar fi dorit ca ea, Mirela, să mai zăbovească măcar o clipă în preajma noastră, atât cât să-i admirăm decolteul adânc, completat cu un subţirel colier din aur, de care atârna o inimioară ce se „cuibărise” exact între cele două excrescenţe aflate într-o dulce pârguire. Schimbarea „peisajului” mă făcuse să uit complet de doamna pe care o lăsasem singură pe bancă şi care, cu zeci de ani în urmă, crea bărbaţilor, dacă nu mai mult, cel puţin aproximativ aceleaşi senzaţii, poate chiar mai ademenitoare decât ale corespondentei ei de azi, la vârsta de nepoată. După ciocnirea paharelor pline cu berea înspumată din care începusem să bem, liniştea fu întrerupta de amicul meu.
– Şi zici că n-o ştii pe Puşa Vlădoianu, doamna cu care vorbişi pe bancă? Întrebarea comeseanului mă aduse la realitate şi mă scoase din contemplaţia care mi-o crease tânăra ce ne servise la masă. Ba chiar îmi păru bine că mă scuteşte să-i pun eu întrebări despre ea, aşa cum aveam de gând s-o fac. Au trecut multe zile şi simţeam lipsa Puşei, care nu mai apărea. Ceea ce îmi spusese prietenul din copilărie, şi acum de pahar, mi se păruse subiectiv, mai ales că-i cunoşteam şi felul de comportament, veşnic „un Gică… contra”. Avea multe aventuri amoroase la activul său, era prieten nejustificat cu un „Don Juan” al târgului, un afemeiat a cărui casă era un fel loc de rendez-vous. Nu fuseseră colegi de liceu, diferenţa de vârstă dintre ei era mare, nu aveau legături comune de serviciu. Atunci, de unde atâta prietenie şi ce altceva îi putea lega sufleteşte, ca să fie prieteni, dacă ipoteza cu femeile n-ar fi fost reală?! Cred că era nemulţumit de purtarea Puşei faţă de el în tinereţe, fiindcă aceasta probabil nu-i prea acordase atenţie cât dorea el, sau poate era o nimfomană şi dorea de la el mai mult . Ceva putea fi veridic în toată povestea asta, dar numai de la ea puteam afla, dacă dorea să destăinuiască adevărul, comparat cu tot ceea ce spunea despre ea prietenul meu de plimbări. Acum, aproape că nu mă mai înţeleg ce anume mă determină să aflu lucruri intime despre o persoană cu care n-am vorbit decât o singură dată şi asta tocmai acum, la vârsta senectuţii. Maniera cu care m-a abordat, fizicul ei încă plăcut, în ciuda vârstei pe care o are? Poate comportamentul de femeie care a vrut şi a ştiut să-şi trăiască viaţa?! Sau doresc să înţeleg ceva despre propria-mi soţie, care a fost şi ea frumoasă, inteligentă, atrăgătoare, lucruri pe care la timpul respectiv nu le-am luat în seamă, până acum. Gelozie târzie?! Poate şi una, şi alta, dar a-mi întreba soţia acum despre aceste lucruri trecute, despre bănuielile care mă frământau atunci îmi pare a fi deplasat, dacă nu patologic. Numai Puşa poate să mă scoată din încurcătura în care am intrat şi numai de la ea voi afla cu adevărat trăirile femeilor tinere, „condamnate” să ducă o viaţă alături de un bărbat introvertit, preocupat numai de sex, căruia ea, soţia, trebuie să-i fie servantă, mamă de copii şi amanta de câte ori are el poftă. Lui trebuie să-i fie îngăduit totul „că, de, îi cruce de voinic!”, iar ea să rămână icoană, ca să nu-i păteze onoarea lui de familist! Ce dacă amândoi au serviciu şi fiecare vine cu banii în casă! Dar cu cine realizează el adulterul? Nu tot cu o femeie, care la rândul ei este şi ea în aceeaşi ipostază?! Deja intrasem pe un drum încâlcit şi numai Puşa mă putea scoate din încurcătură, dacă o va vrea. O vedeam pe Puşa şi mi-o imaginam virtual, ca-ntr-o oglindă, pe propria-mi consoartă. Doream s-o întâlnesc, s-o abordez cu discreţie maximă, cu delicateţea bărbatului „copt”, îngăduitor şi atent, prin care se cuceresc femeile tinere, uneori chiar foarte tinere, care intră deliberat în mrejele adultului matur, din nevoia sau chiar din perversiunea atracţiei sexuale. În această situaţie, eram convins că nu mai este cazul, sau de… mai ştii ce mai simte o doamnă doritoare să fie veşnic curtată? Din viaţă şi din literatură, cunosc multe cazuri feminine, care au realizat mariaje cu bărbaţi uneori de vârsta copiilor, ca să nu zic gigolo, şi ambele părţi se declarau mulţumite. Şi de bărbaţi în aceeaşi situaţie, maturi, nici nu mai amintesc, fiindcă sunt prea mulţi şi fac parte în special din categoria celor bogaţi sau bine situaţi, dând speranţe admiratoarelor, care acceptă legătura sau mariajul, ca să moştenească averea şi apoi să-şi înceapă de la capăt o viaţă „adevărată”. Sau de directori ce fac din secretare şi subordonate, amante de lux. Femeile „alunecoase” fac acest lucru chiar când au soţii apropiaţi de vârsta lor. Le satisfac plăcerea de câte ori vor, mimează participarea la satisfacerea plăcerii, dar gândul lor este la iubitul care îi provoacă extazul numai când şi-l imaginează. Cel din pat, soţul, sau şeful insipid şi insistent de la serviciu, cu avantajele materiale, sunt doar instrumentul ce asigură lipsa celui imaginat. Fericiţi rămân bărbaţii care nu-şi dau seama de o asemenea situaţie şi se cred singurii beneficiari ai jurămintelor de iubire până la moarte, auzite înaintea logodnei! Ionel, aşa se numeşte prietenul meu, care mi-a povestit multe despre Puşa, mai multe chiar decât speram. Parcă simţea nevoia să se răzbune pe ea, spunându-mi picanterii de-ale tinereţii, lăsând să se înţeleagă că la multe ar fi fost autorul şi că a participat intens. Nimic nu era vulgar, ci dimpotrivă. Erau chestiuni pe care, fără intenţie, le remarcasem şi eu, dar atunci pentru mine n-aveau nicio relevanţă. Acum îl ascultam şi încercam să reconstitui frumuseţea aventurilor tinereşti, care pentru mine au fost mult mai întârziate. Până pe la 40 de ani, fusesem curtat şi eu de fete şi doamne de diferite vârste, unele cu mai mulţi ani, sau mai puţini ani ca mine, dar nu mă şi „cuceriseră”. Cu Puşa n-avusesem de-a face, fiindcă nu eram apropiaţi şi nu o cunoşteam. Atunci nu ştiu cum aş fi procedat, dacă ea ar fi fost una care să mă curteze. Parcă o şi văd cu alura ei din tinereţe. (va urma)
Ion C. Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here