Povestire foileton – Destăinuiri la ceas de seară (I)

146

…Am revăzut-o din întâmplare, când, meditând, leneveam pe o bancă în Parcul oraşului prin care mă plimbam zilnic. Căldura caniculară de început de iulie îşi marca prezenţa şi „banca mea” beneficia de o umbră groasă. Teii îşi scuturaseră de mult florile, dar, ca o amintire a ceea ce fusese, mai plutea încă în atmosferă mirosul plăcut al polenului abundent din zilele anterioare şi din care mai rămăsese câte ceva pe caliciul florilor, în scuturare.

Albinele, cu bâzâitul lor caracteristic, aceste himenoptere hărnicuţe şi insistente, mai roiau cu multă sârguinţă, în vederea strângerii ultimelor urme de polen şi nectar şi munca lor insistentă devenise de-acum zadarnică, aşa cum şi a oamenilor de vârsta mea devine la un moment dat. Vremea plăcută de vară invita la meditaţie şi relaxare în care şi eu intrasem, când am fost adus la realitate de o voce feminină, caldă şi cristalină: „Bună ziua, permiteţi să iau loc lângă dumneavoastră?!” Mi-am întrerupt cititul cotidianului meu preferat şi am privit-o pe doamna ce mi se adresase cu vocea-i plăcută şi care mă onorase cu aceste semne de respect: să mă salute şi să-şi ceară voie să se aşeze lângă mine. Nu a fost ceva anormal, ba dimpotrivă, dar, în multe alte împrejurări de până atunci, m-am confruntat cu comportamente bădărănoase chiar din partea sexului „slab”, mai tinere sau mai în vârstă, care se aruncaseră pe aceeaşi bancă pe care stăteam, ca lângă un obiect oarecare. Persoana de azi, o doamnă de vârstă apropiată de a mea, dar încă frumoasă, îmi dovedise că mai sunt şi „relicve”, ce-i drept acum tot mai puţine.
– Plăcerea-i de partea mea, doamnă, chiar mă onorează prezenţa dumneavoastră! Avea asupra ei două pungi din plastic, bine burduşite cu ceva, după volumul ce-l aveau şi puteai presupune a fi fost grele, din moment ce pe frunte îi apăruseră mici broboane de sudoare, la care bineînţeles contribuia şi căldura. Poate mă înşelam asupra greutăţii, dar aşa păreau. Venea din piaţă şi mergea spre casa ei şi simţise nevoia să facă o pauza pentru odihnă şi relaxare. Făcea acest lucru mereu, de câte ori avea ocazia şi uneori zilnic, colorându-şi traiul şi de acasă, unde stătea mai mult singură, deşi încă mai avea soţ. Ea mergea în mod obişnuit şi frecvent la târguieli, soţul la plimbare. Este adevărat că şi ea accepta dezinvolt acest obicei care venea din tinereţe. Simţea mereu nevoia să fie importantă, făcea şi acum din multe nimicuri secrete, care altădată purtau în suflet chiar mari secrete, dar îi plăcea să trăiască din amintiri, considerând că astfel rămâne mereu importantă. De data aceasta, alesese să se odihnească tocmai pe banca pe care stăteam eu, deşi mai erau şi alte bănci libere. Probabil, simţea nevoia unei conversaţii şi i se ivise prilejul. Mi-am întrerupt cititul, am împachetat ziarul şi l-am aşezat între noi, alături de voluminoasele şi „grelele” ei sacoşe. Era un gest de politeţe din partea mea şi am simţit nevoia să-i spun ceva anume, „că mă onorează cu prezenţa, că mi-o reamintesc din tinereţe, să-i fac un compliment pentru stăruinţa de care dă dovadă şi, ca orice bărbat atent, să-i reamintesc că nu s-a schimbat deloc, faţă de acum 25 de ani”.
– Dar… chiar mă ştiţi de atâţia ani? mi-a răspuns ea, cu vocea-i limpede şi nealterată de vreme şi vremuri. Nu minţea să se mire că nu m-a văzut şi nu m-a reţinut în atâţia ani trăiţi prin acest oraş mic, unde mai toţi cetăţenii se cunosc, cel puţin din vedere?!
-Exact! Dar în timpul acela am fost un admirator insignifiant, din umbră. Erau puţine femei distinse ca dumneavoastră, care să atragă atenţia. Este adevărat că era şi multă sărăcie, dar doamnele cu pretenţii îşi realizau rochii frumoase şi din ţesături ieftine. Nici nu vă trece, doamnă, prin minte în ce împrejurări v-am cunoscut, am zis eu minţind. Dar v-am admirat şi numai atât! Nu am vorbit cu dumneavoastră niciodată şi, sincer să fiu, nici nu vă ştiu numele!
– Puşa, s-a prezentat ea numai cu prenumele, parcă în dorinţa de a-mi sugera cu subtilă intenţie modul de apelativ pentru viitor. Discuţia s-a segmentat şi chiar s-a întrerupt, înainte de a-mi declina identitatea de apariţia intempestivă a unui prieten de plimbări, conversaţii şi controverse politice. În plimbarea sa, îmi sosise un coleg de companie, care a dat un bună ziua şi, bucuros că nu avea loc lângă noi , şi-a cerut scuze de deranj şi m-a invitat să facem un tur al parcului, „pentru mişcare”, aşa cum făceam zilnic. Drept este că ne dăduserăm întâlnire prin telefon şi nu puteam să-l refuz. Habar n-avea el ce „fir” înnodasem eu cu Puşa! M-am ridicat şi cu o înclinare a capului i-am spus „Sărut mâinile, doamnă!” şi am plecat, considerând că n-am nicio obligaţie de a continua discuţia cu o persoană „picată” din senin.
– O cunoşti pe cucoana asta? a fost întrebarea pe care mi-a pus-o prietenul meu de plimbări, când ieşiserăm din perimetrul în care ea ne putea auzi.
– Da! dar aşa, numai din vedere şi de foarte multă vreme. Nu ştiu care-i numele. Puşa e prenumele care mi-l spuse ea acum. Din tinereţe mi-aduc aminte că era o damă bine, după care mulţi bărbaţi întorceau capul. Şi eu am fost unul din aceia, dar n-am avut ocazia s-o cunosc cât trebuie, fiind mai timid în relaţiile cu femeile şi eclipsat de alţii. Eram insignifiant în timpul acela. Ea era permanent pusă la punct ca ţinută şi prestanţă, trecea pe stradă ca o nălucă. Avea ceva aparte ce-i crea o anumită aureolă şi menţinea deliberat în preajma ei o zonă în care nu puteai intra prea uşor. Ştiu doar atât că era funcţionară. A lucrat la mai multe întreprinderi şi avea un soţ cam de vârsta noastră, sau chiar mai mare. Habar n-am cum îl cheamă. Nu ne-a fost coleg de liceu şi nici nu ştiu dacă era din acest oraş, dar bănuiesc că ea este mai tânără decât el, dacă mai trăieşte. Dacă mai vine prin parc şi am posibilitatea, o s-o invit să mai stea lângă mine pe bancă, sau să dorească ea, întrucât acum ne cunoaştem, să zăbovim şi la o „tacla”, cum le place şi lor femeilor, când o să am ocazia „s-o trag puţin de limbă”. După o vârstă, femeile mai spun câte ceva, aşa ca să se descarce în cele ce au reuşit să ascundă toată viaţa. Dacă noi, bărbaţii, ne mai lăudăm, şi ele vor să se elibereze sufleteşte, să se uşureze şi dacă eşti dibaci şi insişti mai poţi afla ceea ce cândva era un mister, dacă mai are acum vreo importanţă. Sunt mai degajate faţă de un alt bărbat, decât cu cel cu care a împărţit patul conjugal o viaţă întreagă. Asta, dacă nu din vanitate te izbeşti de acelaşi zid al tăcerii veşnice…
– Ştii că eu o cunosc bine, dar în afară de faptul că acum doar ne salutăm, altceva nu mai discutăm de mult. Pe vremuri, ne tutuiam, iar acum ne vorbim reverenţios. Asta-i viaţa! Dar lasă treaba asta şi hai să bem o bere la Buturugă. Are bere neagră şi nişte mici proaspeţi, ce „nu s-a pomenit!” Prietenul meu ştia bine cine era Puşa, fiindcă o cunoştea probabil din vremea aceea de odinioară, care acum a devenit istorie. Asta însemna că de la el puteam să aflu mai multe despre această doamnă Puşa, dacă o vrea să-mi şi spună ceva. Voi avea răbdare şi, prin întrebări neimperative, voi încerca să aflu ceva despre frumoasa şi misterioasa de altădată, pe care am admirat-o de la distanţă, în tăcere. Ce-mi trebuia mie atunci aventuri, un timid, să adulmec şi să alerg după femei frumoase şi înfumurate, când Caty a mea îmi oferea, sunt convins, toată afecţiunea şi, pe lângă serviciul ei, avea grijă de copiii noştri şi mai făcea permanent menajul zilnic al casei?! Soţia mea când era tânără arăta bine, ca să fiu modest şi să nu zic foarte bine. A fost simplă în comportament, cel puţin aşa o vedeam eu, dar meticuloasă în ţinută şi nu-mi crea griji că ar avea vreo idilă în lipsa mea de acasă, care se petrecea destul de des. Avea atâtea treburi în gospodărie că, de multe ori seara, când eram acasă, adormeam aşteptând-o să vină în patul dragostei. Prea mult muncea, faţă de trândavul de mine! Dar, dacă şi ea la serviciu avea un admirator mai atrăgător şi mai atent decât mine?! La întreprinderea unde lucra, bărbaţii erau mai numeroşi, comparativ cu femeile funcţionare mai tinere. Unii erau frumoşi, bine educaţi, mai maturi, lipsiţi de complexe, care o puteau curta, dacă nu chiar o curtau! Asta nu m-a preocupat, nimic n-am aflat şi nici nu m-am străduit să aflu şi bine am făcut. Cine ştie ce ar fi ieşit atunci, ce dramă s-ar fi produs, dacă aflam ceva „ruşinos” pentru onoarea mea de soţ, fără niciun câştig şi cu implicaţii asupra copiilor! Bârfe amoroase au mai fost la adresa ei, spre liniştea mea şi despre celelalte colege de serviciu, dar unde nu sunt? Ce, eu am fost „uşă de biserică?” Ce bine şi liniştit dorm acum! (Va urma)
Ion C. Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here