Povestea unui dezertor (I)

129

În plină noapte, peste câmp, un soldat ce ducea în spate o povară care atârna mai mult de jumătate din greutatea lui, se întorcea dinspre front, gâfâind de efort şi trăgând cu greu bocancii din noroiul cleios. În crăpat de ziuă, ajunse la cortul bulibaşei Mihai.

Având în mână puşca încărcată cu cinci cartuşe, stătea nemişcat, în picioare, la oareşice distanţă de uşa cortului. Fără să strige, aştepta. Era sigur că oamenii din cort se treziseră de hăpăitul câinelui de sub căruţa lor ce lătra a om şi va deschide cineva să vadă cine este. Un catâr ce veghea sub învelişul de adăpostire agăţată de belie şi el tot în picioare, slobozi, ca o rafală de mitralieră, nişte pârţuri din burdihanul mai mult gol. Apoi, blând, parcă să-l identifice pe musafirul nepoftit, întinse botul spre locul unde sta soldatul speriat, din a cărui raniţă se simţea un miros plăcut de pâine. Pânza cortului se mişcă, semn că cineva privea în afară prin vreo gaură făcută anume în urdar. Câinele bulibaşei, singurul scăpat nefript până acum, mai lătra încă, dar parcă nu mai era aşa agitat şi înrăit ca la început. Când urdarul se desfăcu şi bulibaşa Mihai scoase capul afară, soldatului i se păru că vede capul lui Hristos, aşa cum era pe fresca din tinda bisericii din comuna sa natală, cu Isus răstignit pe Cruce. Lăietele îl recunoscu imediat şi ieşi întins spre el.
– Ce-i cu dumneata, boierule? Te-ai rătăcit? Intră în casă că ţi-o fi frig ş-ai fi nedormit şi ud la picioare, continuă lăietele Mihai, stăpânul şi judecătorul ţiganilor din şatra lui.
– Am fugit de la armată şi-ţi cer găzduire. Nu vreau să mor ca un câine pe pământurile astea, aşa, doar că… vrea Mareşalul. Ţara mea şi-a ta e acolo de unde am fost aduşi aici şi eu, şi voi. Primeşte-mă şi-ţi voi fi recunoscător!
– Da eşti dezertor şi-ţi rămân copiii pe drumuri, fără niciun ajutor, mai zise bulibaşa cu înţelepciune… Hai, intră în cort, că mă luă frigul, iar dumneata eşti obosit şi asudat şi nu-i bine să stăm aşa.
Din dunele cu miros rânced de untură de urs se auziră râsuri de copii care chicoteau fără griji şi cu bucurie că le-a venit un musafir de la care o să primească câte un dar. În limba ei ţigănească, fetiţa cea mai mare le spuse celor de sub bulendre că „eu l-am mai văzut pe rumânul ăsta alaltăieri şi-l ştiu bine că mi-a dat tutun dintr-o cutie cu capac, să-şi umple luleaua ăl bătrân!”
*
Când soldatul se trezi, soarele era la orizont şi abia mai strălucea palid pe cer. Dormise bine în cortul nomazilor şi nu-l mai deranja mirosul supărător de fum şi untură râncedă. Afară se auzeau glasurile copiilor şi câte o voce răstită de părinte, care poate îi certa să nu facă prea multă gălăgie, „că în cort doarme un boier.”
*
Azi-noapte, când a venit, rupt de oboseală şi de frigul care-i pătrunseseră în toate mădularele, l-a ascultat pe bulibaşă şi s-a culcat în cort, în locul dinspre marginea, unde era căruţa. N-a dat jos de pe el decât bocancii şi obielele, trăgând în locul lor ciorapii de lână împletiţi într-un cârlig, ca să fie mai groşi, de nevastă-sa, înainte de a pleca de acasă. Îi încălţa numai în cantonamente când se culca, să nu-i îngheţe picioarele. Foaia de cort a întins-o peste şerand şi pe sub dună s-a astrucat cu pătura lui de soldat, care mai mirosea slab a naftalină.
N-a fost timp să-i spună bulibaşei cum s-a întâmplat şi ce gânduri are, dar mâine, după ce se scoală şi se spală şi după ce mănâncă o cutie de conservă din fasole cu carne de porc, are timp de toate. În raniţă şi în sacul legat la gură cu o sârmă de la baloţii de fân, erau cutii de conserve să mănânce pe săturate, toţi ai lui Mihai! Măcar o dată să se sature. A fost primit omeneşte şi nimeni nu i-a cerut nimic, ba dimporivă, l-au adăpostit omenește.
„Până una alta, se gândea soldatul, m-or ţine să stau cu ei, măcar până se ia zăpada! O să fac tot ce zic şi cum zic, o să muncesc cot la cot cu ei, o să învăţ să bat fierul şi arama, că nu-i mai greu decât să faci un ulcior de pământ, la care eu sunt meşter recunoscut. Oare, o să trăiesc să mai apuc să fac vreo oală? O să-mi mai văd copiii şi muierea care o să primească vestea că eu am murit? Ce-o fi în sat, când se va auzi? O să-mi facă şi pomană!… Dacă or avea din ce. La început, e bine să-mi facă de post că-i costă mai puţin! Azi îi vinerea, zi în care sunt declarat mort la datorie. Cred că o să-i dea pensie, că-i văduvă de război şi mama a doi copii mici.” (Va urma)
I.C.Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here