La anii ei, Mama Ana se ţinea bine, nu-i spun vârsta, ştiţi cu e cu femeile, bunică-mea dinspre tată când o întrebam când s-a născut, „la zăpada roşie”, iar bunica dinspre mamă „când am privit eu prima oară pe fereastră, căzuse zăpada albastră”.
Mama Ana vine în fiecare zi printre primii la magazin şi cumpără o pâine de un leu, mamă o întreb în primăverile dumitale pâinea de unde o luai, de la Moş-tu Genie, zice. L-am cunoscut şi eu, n-a ajuns să fie moş pentru toată lumea, a murit în luptă la Schit doar pentru mine a fost moş, el m-a ridicat la grindă cu moaşa şi o vreme mă mai purta şi de mână pe drum.
E singură Mama Ana acum. Cei doi copii sunt prin ţară după pricopseală, unul la Iaşi şi celălalt la Bucureşti. Vin pe la Mama la o lună o dată, două trei zile, şi în concediu câte o săptămână, ce să-i faci zice Mama Ana, şi eu am umblat cu bărbatul meu, Costică de Verde, din Hobiţa la Arcani, la Mânăstirea Tismana de Sfânta Maria Mare, la Stolojani, la Teleşti de Mihail şi Gavril, ba odată am fost şi la Săuca după un purcel, l-am adus într-un sac.
Are memorie bună Mama Ana, când a fost să ne luăm pământul înapoi de la colectiv, ea ştia pe fiecare după catastif, pe unde are cât şi cum e de lung sau de lat.
Şi cei care au pus-o de martor în vreun proces au câştigat, s-a făcut dreptate dar nu mă mai duc mamă, îmi zice, la procese, că prea răi s-au făcut oamenii, se judecă şi pe o palmă de pământ chiar şi fraţii între ei, ca să-l lase pârloagă.
Are şapte clase Mama Ana ca fiică de văduvă de război a învăţat carte pe banii statului, după reforma lui Spiru Haret, învăţător fiindu-i Gheorghe Niculescu cel care doftoricea şi într-o vreme de priceput ce era… A învăţat în Şcoala nouă, ultima clasă, la sfârşitul celor şapte ani se dădea examenul de capacitate, Limba Română, Istoria şi Matematica. Şi azi ea îşi ţinea socotelile casei are nişte acţiuni la Banca lui Diaconescu şi a lui Cebuc, erau cumnaţi, banca a dat faliment şi s-a ales praful de banii mamei Paraschiva. Astăzi ţine socoteala pensiei, nu a rămas niciodată datoare, mă întind cât îmi e plapuma zice, singură se întreţine deşi nu are cine ştie ce pensie dar are grădina, merită, roşii, castraveţi, ţelină, ceapă, ardei, fasole verde. Şi pe margini pomi fructiferi altoiţi de bărbatu-miu, zice, ehei ce om era Costică al meu verde, dar îl plăceau şi femeile, cui nu-i plac zic eu şi dacă mai sunt şi frumoase, sunt bată-le să ,le bată zice Mama Ana şi râde… Râd şi eu în urma ei şi ea calcă pe drum parcă îşi scrie autobiografia…
Mama sa, Paraschiva, a rămas văduvă la 22 de ani cu trei fete, trei pietre de moară, tatăl său un ţăran ca toţi alţii a murit înainte de Jiu.
Povestesc unii, eu nu i-am apucat, că nemţii îşi puseseră tabăra în Valea Ciureşului, de la Frânceşti spre Bâlta mai sus, fierbeau un bou luat ca pradă de război de la Boierul Ionuţ din Frânceşti şi de pe aici, din Glămei soldatul român a tras cu tunul chiar în mijlocul cazanului cu ciorbă.
Pe ăl bătrân l-au prins că plecase într-o noapte ca voluntar într-o recunoaştere şi l-au împuşcat în faţa primăriei, vezi Doamne că nu a vrut să recunoască eliberatorii, să vadă femeile şi copiii că ei rămăseseră în sat. Adevărul e altul, spus pe înserat din bărbat în bărbat, un neamţ sau ungur a fost prins, la Schit, lângă Bistriţa când voia să siluiască o fată, era cu oile pe marginea Bistriţei, l-au prins şi l-au spânzurat de limbă, se mai văd şi azi, la Schit, două cruci; una pentru erou şi cealaltă pentru neamţ, vorbe, Mama Ana ştie şi ea povestea dar nu o mai întreb, nu vreau să o văd că iar plânge…
Au dus-o greu trei fete la casa mamei Paraschiva, dar ea s-a căsătorit repede, la 16 ani, cu Costică al ei, doamne ce bărbat zice, să tai calul lângă el, dar şi eu l-am iubit zice, era înalt, ochii verzi, brunet dar nu ţigan, era mereu ars de soare, la trup însă alb şi la suflet adiere de vânt ca primăvara, numai muşchi, puteai să înveţi anatomie pe el şi puternic, cum eram eu o ţâră de fată, m-a luat de subsuoară şi a fugit cu mine pe drum la vale… Dar nu i-am cedat până nu ne-am luat cu popă şi cu naşi, dragul meu, îmi zice, bărbatul e bărbat, şi eu i-am zis toată viaţa mneatele, cum să-i zic tu… Până într-o zi… Era pe la sfârşitul lui noiembrie, m-a apucat o durere de dinţi şi de măsele că nu puteam să dorm. M-am tot gândit, m-am răzgândit, îmi venea să urlu, numai cine a avut astfel de dureri e în stare să mă creadă. Dar văd Mamă Ană că ai o dantură de invidiat, niciun dinte stricat şi frumoşi parcă-s din aur, doi mamă, ăştia din faţă că aşa se purtau pe atunci, ceilalţi nu ştiu că nu mă pricep, zice mi i-am pus la Bucureşti, mi i-a pus unul Mutu’… Nu era doctor, era tehnician dentar dar dat dracului de priceput ce era. O singură dată m-a dus la doctor, în rest venea acasă la fiul meu. Din două-n două zile venea şi-n trei săptămâni gura mea era ca nouă, parcă erau dinţii de după ăi după lapte.
Am stat, ce-i drept, trei săptămâni, s-a supărat şi noru-mea că o tot întrebam ce o mai face Costică al meu, cum se descurcă, aveam vacă cu lapte, nu mulsese vaca în viaţa lui, i-am spus să lase viţelul să sugă, găinile, puii de astă vară numai buni de friptură, curcile, raţele, porcul de Crăciun, purcelul pentru anul viitor…
Într-un târziu am terminat, eram bucuroasă ce să mai aştept pe noru-mea să mă ducă acasă cu maşina, luam taxiul până la gară şi de aici cu trenul… numai că trebuia să-i cumpăr ceva lui Costică al meu, cum să mă duc acasă la el cu mâna goală după atâta vreme şi apoi venea Crăciunul. Bani aveam, că nu cheltuisem un leu, mă ţinuse fiul meu ca pe o Doamnă, îmi plătise şi dantura. Au mers amândoi cu mine şi i-am luat tot ce-i trebuie unui bărbat, un costum de haine, maiou, chiloţi, două cămăşi, fular, flanel, ciorapi şi o pereche de pantofi, toate cadou de la fiul meu şi de la noră, „să-i spui lui tata că toate astea sunt cadou de la noi”.
Seara am plecat cu trenul, nu am dat telegramă, aş fi ajuns eu înaintea ei. Şi apoi îmi era şi dor de casă, numai, zic eu, şi Mama Ana râde… Dimineaţa, cu prima cursă, am fost acasă, poarta încuiată, sar peste poartă, uşa la fel, bat, cum Costică al meu îşi trăgea chiloţii… Intru, aproape că am dat buzna, sub plapumă vecina de peste drum…
Ara adevărat, într-o zi de 13…
Ion Căpruciu
