Pocruia, sat frumos la poalele Munţilor Vâlcan, situat la 30 km. vest de municipiul Târgu-Jiu, judeţul Goj, cu relief variat (munte, deal, luncă), climat blând, condiţii de cultivat plante şi crescut animale, oameni harnici şi pricepuţi la multe activităţi, care i-au ajutat, mii de ani, să supravieţuiască în acest spaţiu subcarpatic.
Pentru aceasta a trebuit să-şi procure hrana, să-şi construiască locuinţa în care să se adăpostească, să-şi confecţioneze încălţămintea şi îmbrăcămintea. Nenumărate surse de informaţii, despre costum, datează din perioada neolitică şi epoca bronzului, din perioada strămoşilor daci, perioada antichităţii romane şi de mai târziu, din secolul al XIV-lea, din diverse documente, din picturile bisericilor şi din secolul al XX-lea. În gospodăriile ţărăneşti, de la vârste foarte fragede, se învăţa meşteşugul obţinerii şi prelucrării fibrelor textile. Se cultivau inul şi cânepa pe terenuri special rezervate din proprietatea familiei. Se culegeau, se puneau la secerat în topile unde se ţineau circa o săptămână, se scoteau, se spălau, se puneau la soare mănunchiurile pentru a se usca, se maliţau pentru a obţine fuiorul. Fuiorul se torcea, firul era adunat în matahe cu ajutorul vârtelniţei, apoi se spălau, se uscau, se adunau pe mosoare şi se urzeau pe gard sau în urzoi. Urzeala se monta pe război, se ţesea şi se obţinea pânza de in mai 
fină, mai moale şi de cânepă mai aspră. Din pânza aceasta se confecţionau costumele de vară, pentru femei şi pentru bărbaţi. Din lâna oilor, pe care o torceau, o ţeseau, obţineau dimia care era dusă la pivă pentru a se bate (îndesi). În sat nu au fost pive pe cursul inferior al râului Pocruia, în schimb au fost pe cursul superior, pe teritoriul satului Sohodol, de la Bârjani în sus, a lui Ionel Sarcină şi mai demult a lui Tache Popescu. Portul pocruienilor este, în general, asemănător cu al gorjenilor din zona subcarpatică şi de podiş. În funcţie de vârstă femeile purtau costume, cu modele simple sau mai încărcate. Cele tinere şi de vârstă mijlocie purtau costume din materiale fine (bumbac şi borangic), cu modele frumoase, cu un colorit roşu pentru tinere, roşu cu negru pentru vârsta matură, iar negru era considerată culoarea bătrâneţii şi 
expresia durerii în faţa morţii. Costumul era format din ciupag cu râuri pe piept, pe mânecă cusută altiţa, încreţul şi râurile. Poalele sunt încheiate în părţile laterale în cheiţe, jos un model asemănător râurilor de pe mâneci, încinsă cu brăciri, două catrinţe decorate cu vergi verticale – fâstâcul în faţă şi orizontale – opregul în spate. Peste ciupag se purta vesta gorjenească schilerească, în picoare opinci de bovine, de porc sau pantofi şi pe cap batic sau tulpan împodobit cu colţişori tiviţi cu mărgele divers colorate. Femeile căsătorite purtau cârpă de bumbac şi de borangic, legate diferit după vârstă, anotimp şi cu lungime de până la 4 m. Femeile vârsnice purtau costumul simplu, fără modele întâlnite la femeile tinere şi la fete, iarna mai purtau flanelul, pieptarul şi laibărul din dimie, pe cap cârpa de in, bumbac şi la sărbători chiar de borangic. Costumele erau cusute de femei şi fete în timpul iernii, fetele le lucrau şi la şezătoare (furcă) unde se întâlneau cu băieţii, legau prietenii şi, cele mai multe se finalizau cu luarea în căsătorie. Mai lucrau acasă, în secret, pentru a ieşi la Sfintele Paşti la horă, cu costume care să nu semene cu ale celorlalte fete. După această 
sărbătoare începea munca la câmp. Bărbaţii tineri şi de vârstă mijlocie purtau costumul format din cămaşă cu râuri pe piept şi poale trecută peste pantalonii largi tot din pânză, încinşi cu brăciri şi în picioare opinci sau pantofi. Mai purtau costumul schileresc format din cămaşă cu model pe piept, vestă şi mintean, cioareci în care se introduceau cămaşa, încinşi cu brăciri, în picioare opinci de bovine sau de porc şi pe cap căciulă. Portul de vară al bătrânilor era format dintr-o cămaşă lungă de cânepă sau bumbac, în funcţie de posibilităţi, peste izmene largi şi încinşi cu brăciri sau chimir, în picioare purtau opinci din piele de bovine sau de porc şi pe cap pălărie. Iarna purtau îmbrăcăminte groasă de dimie, simplă, fără găitane, formată din cămaşă de cânepă sau in, vestă sau pieptar de oaie, cioareci, încinşi cu brăciri late sau chimir şi o haină groasă – laibăr, în picioare obele, opinci care se fixau pe picior cu nojiţe, cei înstăriţi bocanci sau cizme şi pe cap căciulă din blană de miel. Pentru deplasări la distanţă, cu carul sau cu căruţa, se folosea cojocul de blană de oaie în care dormeau noaptea. Ciobanilor nu le-au lipsit cojocul nici iarna şi nici vara. Ţoalele erau spălate în oblod, duse la râu, bătute cu maiul, clătite şi apoi puse la uscat pe culme. Un rol important în perfecţionarea costumului popular l-a avut Cooperativa WArta Casnică” din Tismana, care, peste o jumătate de secol a dus, în lume, faima costumului popular gorjenesc şi românesc, unde au lucrat foarte multe femei şi bărbaţi de pe raza oraşului Tismana cât şi din împrejurimi. Pentru conservarea costumului popular gorjenesc, cu câţiva ani în urmă, a luat fiinţă, la Tismana, Muzeul Costumului Popular Gorjenesc.(va urma)
Prof. Gh. Călescu, Pocruia, oraşul Tismana, jud. Gorj
