Ideea că pentru adevărul artei realitatea externă este irelevantă este reconfirmată de Florin Hutium. Pictura lui încorporează viziuni trans-avangardiste, fiind acesta un pictor al omului.
Arta îşi creează propria sa realitate, înlăuntrul căreia adevărul şi perfecţiunea frumuseţii constituie o perpetuă rafinare de sine. Arta modernă este mai complexă decât ar putea să sugereze auto-reprezentarea modernist târzie extremă, cu viziunea sa conform căreia nu există nicio prezenţă, nici un adevăr exterior care verifică sau unifică; există numai auto-referinţă. În dreptul artei, o critică a postmodernismului aşază noi legi:
– deja înscrierea referentului în discursurile culturii,
– legătura majoră a textului cu lumea,
– recunoaşterea de către lume a identităţii unui real situat undeva în exterior (parabola peşterii),
– regândirea (în artele vizuale şi în literatură) a relaţiei semn/semnificant prin prisma realizării limitelor separării autoreflexivităţii de practica socială.
W. Kandinsky defineşte artistul ca purtător al aspiraţiei spre abstracţie şi spre natura interioară. Artiştii (conştient sau inconştient) se adresează materialului pe care-l au la dispoziţie, îl examinează, apoi pun pe cântarul spiritului valoarea interioară a elementelor care se potrivesc creaţiei în arta lor proprie.
Artistul creator trebuie să dea expresie universului său interior. Prin urmare, principiul transpunerii devine fundamental în explicarea relaţiei ontos-logos, semiosis-noesis (procesul dinamic „de transfer şi transformare a simbolurilor – gândire producătoare de idei poetice, artistice, gnoseologice”). Florin Hutium e un asemenea pictor capabil de „dublă conversiune” (G. Genette).
Înţelegerea unei opere de artă (M. Eliade) – esenţială în hermeneutică este definită ca o interiorizare, transpunere, raport vital, existenţial cu obiectul înţelegerii. Înţelegerea nu este posibilă fără cuprinderea din interior a fenomenelor textelor, operelor supuse interpretării. Semnificaţia se conturează pe parcursul interpretării, adevărata sa condiţie fiind ontologică şi nu psihologică. Substratul său aparţine transpunerii şi identificării ontologice, prin participare şi asumare a esenţei umane, a fiinţei. Idealul hermeneuticii (A. Marino) este de a înţelege din interior, de a surprinde specificul unui act artistic acolo unde el se desfăşoară, cu structura sa cea mai intimă.
Hermeneutul şi artistul fac corp comun, ambii realizează condiţia şi situaţia spirituală interioară, a omului simbolic, religios, lingvistic, în dispoziţia sa creatoare de semnificaţii. Această interiorizare a sensului înseamnă recreare. Florin Hutium recreează viziunea asupra timpului. Pentru el pictorul şi cititorul operei sale deschise reprezintă „la primauté du spirituel” (U. Eco).
Accentul – în această operă de recreare – cade şi pe efortul de imaginaţie, mai ales pe o sinteză intelectuală, raţională. Şi mai este vorba de magie, demiurgie, transcendere a obiectului, proiectarea lui în altă dimensiune: spiritualitatea / sacralitatea.
Când dispare semnificaţia sacră, apare semnificaţia estetică, divinaţia devine creaţie. Conceptele de ARTA şi FRUMOS sunt produse hermeneutice. Înţelesurile lor spirituale, metafizice, absolute, perfecte capătă o valoare mai înaltă (privite dinspre Orient). Arta, prin faptul că spune ceva, nu numai că reprezintă un obiect privilegiat al hermeneuticii, dar mediază, actualizează şi recreează totalitatea elementelor artistice tradiţionale recuperabile.
Principiul configurării transpozitive este comun şi picturii şi literaturii. Impresiile vizuale mijlocesc linii, culori, nuanţe şi fac posibilă (prin ele) recunoaşterea oamenilor, a obiectelor şi a mediului ambiant. Prin formă, recunoaşterea aceasta intermediază şi elemente de conţinut. În perceperea globală a unui tablou, formele şi culorile provoacă sentimente de plăcere estetică sau de neplăcere.
Percepţia unei opere devine transpercepţie, adevărata creaţie artistică survine în momentul traversării simultane a mai multor nivele de percepţie.
Percepţia semnificaţiei unui text/ tablou determină procesele psihice al căror rezultat este apariţia în conştiinţa noastră a ambianţei, a întâmplării, a oamenilor, a faptelor şi a sentimentelor acestor oameni. Astfel raportul dintre realitate şi percepţie poate explica similarităţile surprinzătoare dintre momentele creaţiei ştiinţifice şi cele ale creaţiei artistice, astfel că noul concept ŞTIINŢARTĂ pare singurul capabil să-l definească pe artistul de azi şi de mâine.
Ion Popescu-Brădiceni
