În aceeași epocă de maximă strălucire a clasicismului vienez, reprezentat de Mozart, autorul îl încadrează și pe titanul de la Bonn, Ludvig van Beethoven, la fel de precoce, al cărui talent s-a văzut de la 4 ani. Titlul propus de Marin Arcuș, ,,Beethoven, revoluționarul”, are o dublă semnificație. În primul rând, contemporan cu Revoluția franceză din anul 1789 și al curentului de independenţă națională a popoarelor europene din acea perioadă, celebrul muzician a înțeles chemarea epocii și a dat glas ideilor înnoitoare de libertate, egalitate, fraternitate, devenind un luptător pe calea artei sunetelor, pentru realizarea celor mai nobile aspirații ale omenirii. În al doilea rând, autorul a avut în vedere personalitatea artistică dublată de un temperament furtunos și dârz, care nu se lasă intimidat și nici umilit. În prima parte a studiului, Marin Arcuș are în atenție opiniile contrarii ale multor biografi cu privire la viața și creația lui Beethoven, între care și afirmația scriitorului Romain Rolland: „Beethoven, fiu al revoluției franceze”. Amintește și despre cele 1500 de scrisori ale compozitorului, sursă importantă pentru documentarea biografilor. Tot din aceste scrisori reiese și cultura de autodidact a marelui van Beethoven. O sursă de informație pentru autor a fost și scrierea scriitorului francez Romain Rolland, ,,Goethe și Beethoven”, comentată pe larg de Marin Arcuș în ,,Minunile Eutherpei”, având în vedere prezentarea în opoziție a celor doi titani. De asemenea, situația de mai sus a fost prezentată și de Eduard Herriot în ,,Viața lui Beethoven”, București, Editura Junimea, 1979. În timp ce Goethe era înstărit material, Beethoven, de mic copil, a cunoscut neplăcerile mizeriei. Dacă femeile alunecaseră doar ca niște umbre prin viața lui Beethoven, adolescentul Goethe a fost înconjurat timpuriu de un roi de admiratoare. Impresionat profund de cei doi scriitori, Goethe și Schiller, scrierile acestora l-au influențat prin compozițiile sale pe Beethoven, care a afirmat că „niciun poet nu e mai potrivit pentru muzică decât Goethe”. La rândul său, şi Goethe a spus despre Beethoven: „N-am văzut niciodată artist mai concentrat, mai energic”. Beethoven a preluat cuceririle din muzica de până atunci și le-a dezvoltat în mod creator în cadrul formelor clasice și romantice. Un muzician rus a apreciat că Beeethoven este ,,un clasic al romantismului și un romantic al clasicismului”.
Lovit de surzenie de la vârsta de 29 de ani, afecțiune care a devenit totală după un deceniu, i-a cauzat multe suferințe la care s-au adăugat unele deziluzii familiale, fapt ce l-au determinat să se izoleze de lume. „Sunt surd… Trebuie să trăiesc ca un proscris”. Beethoven continuă: “Divinitate care vezi în fundul inimii mele, tu cunoști, tu știi că dragostea de oameni și înclinarea de a face bine sunt adânc săpate în ea.” De multe ori, Beethoven se refugia la țară. „În sânul naturii, mă bucur ca un copil”, scria Theresei Malfatti, viitoarea logodnică. Marin Arcuș redă opinia unui gânditor care afirma că Beethoven credea că Dumnezeu se identifică cu natura-viziune panteistă (Deus sive natura!). Martiriul va mai dura încă un sfert de veac. Se stinge la Viena-26 martie 1827. „Plaudite amici! Finita est comedia!”
Marin Arcuș încheie capitolul despre muzica precalsică și clasică cu ,,Filosofia clasică germană și muzica” (Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Shopenhauer și Nietzsche), dovedind prin aceasta că „ Muzica germană țâșnește din toate părțile”, după cum afirma Eduard Herriot.
Trecând la cel de-al doilea capitol, autorul definește conceptul de romantism ca mișcare artistică ce se manifestă în toate artele, acesta se produce mai întâi în Anglia și Franța, țară în care a apărut și clasicismul, tot pentru prima dată. Se menționează ideea că Jean Jacques Rousseau, iluminist din ,,veacul rațiunii”, este un precursor al romantismului prin: primatul sentimentului, cultul naturii, iar în ,,Confesiunile” sale își are rădăcinile individualismul romantic. Muzicienii romantici sunt în același timp și poeți, și dramaturgi. Insistă asupra polemicii dintre romantici și enciclopediști cât și asupra simultaneității muzică-literatură, având în vedere că muzica tinde să fie dependentă de imagini literare. Muzicieni romantici: Louis Hector Berlioz, reprezentant de seamă al romantismului francez, compozitor și dirijor; Franz Liszt, pianist celebru, compozitor, dirijor, folclorist, critic și eseist maghiar, transpune în imagini muzicale imagini diferite din ,,Divina Comedie” de Dante sau din ,,Faust” de Goethe; Robert Schumann, compozitor, pianist, critic muzical și literat german cu certe aptitudini muzicale și literare; Richard Wagner, stăpânit de dorința făuririi unei drame muzicale și a unui teatru de operă special. Nu scapă din vedere că germenii romantismului muzical se întrevăd la marii clasici Mozart și Beethoven. Romanticii au introdus tema byroniană în literatură și muzică, au extins tematica prin introducerea temelor medievale exotice, a celor folclorice și fantastice cât și a individualismului romantic. Muzicienii romantici au cultivat o muzică cu program, principalii teoreticieni fiind Schumann și Liszt. Ca inovație specifică propun unirea muzicii cu literatura. Programatismul muzical este un curent care promovează muzica programatică, adică o lucrare, o compoziție care își propune să ilustreze o temă dată.
Aflat în apogeul romantismului, Richard Wagner face un pas mai departe și susține teoria îngemănării muzicii cu poezia, dansul, pictura și arta scenică, ceea ce a numit el drama muzicală. Se trece la poziția nihilistă, păguboasă a lui Hanslick care se opune romantismului muzical, criticând ideile lui Schuman, Liszt, Wagner. Alecsandr Nikolaevici Serov, compozitor și critic muzical rus se opune cu energică ripostă împotriva poziției antiromantice a profesorului austriac Hanslick.
Ideile novatoare ale lui Wagner au născut o mare dispută, au trezit pasiuni și critici moderate (Berlioz, Ceaikovski), acuzatoare (Lev Tolstoi, Vladimir Vasilievici Stasov), dure (Friedrich Nietzsche) și apologeți sau susținători fervenți (Baudelaire, Alexandr Serov). Acest capitol se termină cu viziunea compozitorului francez Claude Debussy care a avut îndrăzneala să disprețuiască academismul canoanelor muzicale în compoziție. Cultivă o muzică de atmosferă impresionistă care sugerează stări sufletești prin jocuri de lumină și umbre prin liberatatea ritmică. Așa cum menționează autorul, muzica lui este izvorâtă din contactul intim cu natura.
Postromantismul muzical cuprinde muzica atonală/dodecafonică și disputa în jurul serialismului. Mai întâi, se dau explicații asupra termenilor întâlniți în acea muzică: atonalismul-mod de a crea o compoziție muzicală prin negarea legilor organizării tonale tradiționale și dodecafonismul-tehnică de compoziție bazată pe folosirea celor douăsprezece sunete ale gamei cromatice. Gama cromatică este formată dintr-o serie succesivă de semitonuri. La apariția acestor modalități, sistemul tonal major-minor se clătina. Aceste concepte mai poartă numele și de „estetica serialismului”. Reprezentanți: Gustav Mahler, compozitor și dirijor ausriac alături de Antonin Bruckner, considerat simfonist de apartenență romantică, compozitor german cu lucrări simfonice și de operă; Hugo Wolf, compozitor austriac, autor de lieduri.
În opoziție cu Debussy, Arnold Schömberg merge pe firul viziunii wagneriene, a muzicii impregnate de cromatisme. Lui i se alătură cei doi elevi ai săi care merg tot pe făgașul muzicii atonale: Alban Berg și Anton Webern, ambii compozitori austrieci.
După aceaste popasuri – benefice cultural-artistic – prin istoria muzicii universale, autorul ajunge la concluzia că cei mai mari muzicieni ai lumii, niște titani, sunt produsul clasicismului muzical, iar patriile aestei muzici sunt Italia, Austria, Franța, Gemania. Conștient că această lucrare se adresează și nespecialiștilor, autorul a scris într-un stil accesibil. În compartimentarea și ordinea prezentării materialului în această carte, a avut mereu în atenție înrudirea dintre muzică și literatură, dubla sa competența profesională fiind evidentă.
Marin Arcuș, ca de fiecare dată, acordă o mare importanță aparatului științific, surselor de investigare folosite în cercetare. Ultimul popas muzical propus de Marin Arcuș, întins pe 87 de pagini din cele 200, este dedicat lui George Enescu-Omul & Muzicianul-temă ce va face obiectul următorului demers.
Constantin E. Ungureanu
