Pompiliu Marcea s-a născut la 20 octombrie 1928, în satul Ştefăneşti, judeţul Gorj, localitate aşezată pe malul stâng al Gilortului, în apropiere de oraşul Tg-Cărbuneşti și se stinge din viață, fiind asasinat la 27 martie 1985.
Mama sa s-a născut la 20 februarie 1903, provine din satul Colibaşi, com. Scoarţa, localitate aşezată pe malul drept al Blahniţei, dintr-o familie compusă din patru copii, trei fete şi un băiat ai cărei părinţi erau Ecaterina şi Grigore Andronie, ţărani moşneni.
La rândul sau, tatăl, născut la 4 iulie 1904, provine dintr-o familie tot cu patru copii, doi băieţi şi două fete din părinţi Elisaveta Marcea, bunica scriitorului care, s-a născut tot în satul Colibaşi iar prin căsătoria cu Ion Marcea, se stabileşte în satul Ştefăneşti, judeţul Gorj. Fratele cel mare al tatălui scriitorului a murit pe câmpul de luptă în Cel De-al Doilea Război Mondial, iar sora cea mică Ioana se căsătoreşte tot, în satul Colibaşi.
Părinţii săi, Maria şi Ion Marcea, se căsătoresc în toamna anului 1925, la data de 28 noiembrie. La data de 20 mai 1931, se naşte şi cel de-al doilea copil al familiei, Grigore Marcea, fratele scriitorului care a decedat la data de 30 octombrie 2014. În vara aceluiași an 1931, părinţii scriitorului se stabilesc definitiv în satul Colibaşi, com. Scoarţa, jud. Gorj, la sora bunicii dinspre tată, Profira Bobină, născută la 18 mai 1887, al cărei soţ a murit pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial, mamă a unei fete care a decedat în anul 1930, la o vârstă fragedă.
În anul 1933, la data de 5 august, se naşte şi cel de-al treilea copil al familiei Polina Marcea (Ganea după căsătorie), sora scriitorului care a decedat la 4 iulie 2020.
Din fragedă pruncie se vedea că Pompiliu Marcea are o minte ageră deoarece la vârsta de 5 ani citea fluent ziarele vremii şi cărţile care îi cădeau în mână. Părinţii, fraţii şi nepoţii criticului şi istoricului literar Pompiliu Marcea, au locuit şi locuiesc în prezent într-o zonă a Gorjului unde trăiau unele dintre rudele marilor personalități ale poporului român: Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, Ion Popescu Voiteşti, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Uscătescu, Maria Lătăreţu şi altii.
În toamna anului 1935, copilul Pompiliu Marcea, păşeşte pentru prima dată pe uşa şcolii, şcoală pe care nu o mai părăseşte decât odată cu dispariţia sa din această lume. Şcoala primară de 7 ani o face în satul natal Colibaşi unde, a avut parte de dascăli minunaţi, familia Maria şi Victor Ciudin.
Încă din clasele primare s-a dovedit a fi foarte inteligent, învăţătorii săi descoperindu-i de pe atunci certe calităţi viitoare de dascăl, insuflându-i tainele apostolatului. Colegii săi, povesteau cum învăţătorii încă din clasa a V-a îl puneau la catedră, să le explice la tablă lecţia următoare. Era o mare bucurie să vadă un coleg de-al lor cum sub privirea atentă a dascălului le preda lecţiile.
Există în arhiva familiei caietul său de elev din clasa a IV-a, cu o caligrafie impecabilă şi care conţine analize neobişnuit de profunde pentru acea vârstă, asupra volumelor “Din lumea celor care nu cuvântă” de Emil Gârleanu, ”La Medeleni” de I. Teodoreanu, ”Pădurea Spânzuraţilor” şi ”Răscoala” de L. Rebreanu, etc. Pe tot parcursul celor 7 ani de şcoală primară Pompiliu Marcea a fost numai premiant.
În anii 1938 și 1940 încep școala și frații săi mai mici Grigore respectiv Polina care rămân doar cu 7 clase primare făcute, neputând continua studiile datorită lipsurilor materiale și financiare ale familiei.
După absolvirea celor 7 ani de şcoală primară, dascălii săi propun părinţilor ca, fiul lor să meargă mai departe şi să dea examen la Şcoala Normală din Tg-Jiu pentru a deveni învăţător. Părinţii auzind aceste lucruri au refuzat categoric spunând că deja, mai au încă doi copii la şcoală pe Grigore şi Polina, fraţii scriitorului, şi nu pot să susţină financiar şi material continuarea şcolii de către acesta, mai ales în condiţiile în care tatăl său era plecat pe front în Cel de-al Doilea Război Mondial iar acasă era doar mama sa Maria şi bunica Profira. Singura sursă de venit a familiei era pensia de văduvă de război a bunicii la care se adăuga atunci când era posibil veniturile obţinute din vânzarea produselor agricole și animalelor.
Văzând această situaţie, dascăli săi, propun familiei că îi vor ajuta ei financiar numai să lase copilul la liceu pentru că este un copil foarte bun şi ar putea deveni un dascăl de valoare. Le-a dat o perioadă de timp, de gândire iar cele două, mama şi bunica au hotărât să vândă câteva animale din curte şi o curea de pământ pentru a-l putea ţine la şcoală. Uite aşa dascăli au reuşit să îi determine pe părinţi să-l lase să dea examen mai departe.
În vara anului 1942 la examenul ce l-a susţinut la Şcoala Normală din Tg –Jiu, Pompiliu Marcea a fost însoţit de învăţătorul său Victor Ciudin.
La concursul de admitere se prezentaseră copii şi din celelalte judeţe ale Olteniei. Rezultatul examenului avea să confirme evaluarea dascălului: Pompiliu Marcea era primul pe listă. Atunci bucuria învăţătorului Victor Ciudin a fost si mai mare si binențeles și a familiei, ca a reusit sa-iconvinga pe parinti sa-l lase la scoala, ca nu s-a înşelat privind capacitatea intelectuală a elevului său. Din toamna lui 1942 până în vara anului 1950 pe Pompiliu Marcea îl găsim, timp de 8 ani, ca elev normalist, la şcoala din Tg–Jiu.
Perioadă foarte grea, războiul, a adus foamete şi sărăcie, lucruri ce se răsfrângeau şi asupra şcolilor.
Pompiliu Marcea pe perioada celor 8 ani de studiu a stat în internatul liceului, unde an de an, părinţii veneau toamna, cu carul cu produse alimentare pe care le predau la cantina liceului precum și lenjerie, pături şi cu lemne pentru iarnă. Le-a fost foarte greu deoarece ei erau ţărani simpli şi veniturile pe care le aveau erau insuficiente, fiind nevoiţi astfel să se împrumute frecvent pentru a-l ajuta, pe copil să termine şcoala .
Efortul însă a meritat. Pe tot parcursul celor 8 ani de şcoală normală, Pompiliu Marcea a fost un elev eminent al şcolii,cu bursa de merit iar vacanţele şi le petrecea acasă, la Colibaşi, unde împreună cu colegii săi, consăteni mergeau la scăldat la Blahniţa şi la Gilort. Era foarte îndemânatic la prins peşte, fiind şi un bun înotător şi îi plăcea foarte mult să meargă la cosit de fân, la pazitul viilor si la cules de struguri.
Iată ce spune unul dintre profesorii de atunci, dirigintele clasei profesorul Victor Andriţoiu ”Mi-l amintesc bine fiindcă avea vocaţie literară. Era copil sfios, cu o privire blândă, cu o frunte mare şi o minte ageră. În ochi i se citea inteligenţa. Înzestrat cu o serie de calităţi deosebite Pompiliu Marcea s-a remarcat de la început ca un elev eminent al Şcolii Normale. Avea o sete nestăvilită de lectură şi dorinţă de cunoaştere. Nu-i plăceau laudele şi adulările. În acea perioadă lipsea din programa şcolară Maiorescu, Goga, Arghezi, Blaga, Bacovia şi erau înlocuiţi cu alţii. În anul 1950, Pompiliu Marcea împlinea 22 de ani. Îşi dadea seama că prin radierea celor mai buni scriitori, în literatura română rămâne un gol imens. De multe ori rămâneam singuri şi odată m-a întrebat de ce nu avem voie să folosim cuvântul ”neam”, când Eminescu a spus:” Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul….” Încolţea în sufletul lui Pompiliu Marcea atât de talentat un gând protestatar, o revoltă înăbuşită. A fost un gând care l-a urmărit şi ca student şi mai ales ca profesor universitar”.
În vara anului 1950, Pompiliu Marcea merge la Bucureşti pentru a se înscrie la facultate. Puţini ştiu însă că, Pompiliu Marcea a ales să dea examen la Medicină, dar după ce a a văzut cum se fac disecţiile pe cadavre a renunţat şi a mers să se înscrie la Facultatea de Limba şi Literatura Română din cadrul Universităţii Bucureşti. Cu un bagaj de cunoştinţe solid, acesta s-a impus primul in faţa candidaţilor veniţi din întreaga ţară. Pe parcursul celor 4 ani de studii, Pompiliu Marcea s-a afirmat, ca nimeni altul, fiind premiant pe tot parcursul facultăţii si avand bursa republicana, iar la sfârşit a abslovit-o, ca şef de promoţie și cu diplomă de merit.
Pe toată această perioadă evoluţia sa, a fost urmărită de profesorul universitar Tudor Vianu, care din anul IV îi propune să devină preparatorul său. Astfel, Pompiliu Marcea după terminarea facultăţii, în anul 1954, devine preparator în cadrul acesteia.
Imediat, după terminarea examenului de diploma, primeşte cea mai grea lovitură din viaţa sa, moartea tatalui său, Ion Marcea, care a survenit la începutul lunii septembrie 1954 din cauza unei boli incurabile, la vârsta de doar 50 de ani.
Astfel, se vede nevoit a întreţine familia rămasă în Gorj, mama, bunica şi doi fraţi mai mici. Îmi spunea că, printr-o muncă titanică, susţinută zi de zi, s-a pregătit continu întrucât, purta povara de a fii copilul unor ţărani pe când colegii săi, erau copii de altă condiţie socială şi nu acceptau, cum el fiu de ţărani să ajungă la un astfel de nivel universitar şi ulterior pe cele mai apreciate poziţii ale culturii şi literaturii române. Invidia colegilor de breaslă l-a durut foarte tare, dar la ambiţionat pe măsură, să poată da replici acelora care mai încercau să-i ştirbească din prestigiu.
Îmi spunea că mulţi îl urau nu numai ca scriitor și profesor ci şi că vine din lumea ţărănească. Totdeauna se mândrea cu originile sale de ţăran şi de gorjean.
La doi ani de la terminarea facultăţii, la data de 6 otombrie 1956, ia hotărârea să se căsătorească, în Bucureşti , cu domnișoara Zoe-Florentina Dumitrescu, de loc din comuna Bobicești, sat Leotești, localitate situată lângă oraşul Balş, judeţul Olt, care avea părinţi pe Dumitrescu Gheorghe, sanitarul comunei şi mama Aurelia, casnică. Aceasta îi rămâne alături pană când el părăseşte această lume. Îmi spunea că, acesta a fost unul din cele mai importante evenimente petrecute în viaţa sa, viaţă ce i s-a schimbat radical.
În acelaşi an debuteză în Luceafărul cu o recenzie, colaborând apoi şi la Gazeta literară, România literară, Scrisul bănăţean, Viaţa Românească, Contemporanul, Săptămâna, Ramuri, Amfiteatru, Flacăra, Cahiers roumains d’etudes litteraires, precum şi la unele publicaţii din străinătate, cum ar fi Zeit und Kultur, Kurier der Bochum Universitat, Les amis de Panait Istrati, Slovenske Pohlady ”.
Pompiliu Marcea ştia mai multe limbi străine dintre care aş enumera: engleza, germana, franceza, rusa etc. În activitatea sa literară a scris 14 cărți, peste 2500 de articole, şi a participat la numeroase emisiuni de radio şi televiziune rămase în Fonoteca de Aur a radio-difuziunii Române. În planul editării clasicilor, studiile lui Pompiliu Marcea despre Sahia, Slavici, Sadoveanu, Caragiale s.a. îşi găsesc complementul în numeroasele ediţii şcolare şi de popularizare pe care istoricul literar le-a prefaţat.
La începutul anilor “60, pe când era redactor la Editura pentru Literatură şi mai apoi director la Editura pentru Literatură Universală (1964), Pompiliu Marcea şi-a adus o contribuţie însemnată la apariţia unor volume aparţinând lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, etc., autori interzişi în acea perioadă, dar şi la apariţia unor volume ale unor scriitori în plină ascensiune literară, precum Marin Preda,Nichita Stanescu şi Augustin Buzura. În anul 1962, îl găsim pe Pompiliu Marcea predând, ca lector de limba şi literatura română ,la cea mai prestigioasă universitate din Franţa, Sorbona din Paris iar în anul 1964 a fost decorat cu Ordinul Muncii clasa a-III-a, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei. Pompiliu Marcea are cea mai mare bucurie a vieţii sale, în vara anului 1964 când se naşte unicul său copil, Corina- Mădălina. În anul 1968, Pompiliu Marcea avea să susţină teza de doctorat cu lucrarea ”Ioan Slavici”. Din comisia de doctorat a făcut parte şi Constantin Ciopraga care spune: ”Când Pompiliu Marcea şi-a susţinut teza la Facultatea de litere din Bucureşti, am făcut parte din comisia de doctorat. A fost un moment luminos de afirmare a personalităţii sale, concluziile fiind unanim elogioase. Şi-a luat titlul de doctor într-un mod remarcabil. Despre profilul intelectual al lui Pompiliu Marcea, exegetul literar, îmi formasem o idee înainte de a-l fi cunoscut direct. I-am urmărit comentariile dense din presa de specialitate ; m-a ţinut în loc substantiala sa monografie despre Ioan Slavici, de la a cărei apariţie trecuseră exact 30 de ani! O nouă ediţie amplificată, avea să apară în 1968, constuindu-se într-un instrument de lucru indispensabil… De numele lui Pompiliu Marcea, profesor la Universitatea din Bucureşti, se legă în special , alte doua volume, ambele despre autorul ,,Baltagului”: unul dintre ele, ,,Lumea operei lui Sadoveanu” 1976) vizeză tipologiile caracteristice purtând amprenta marelui prozator; celălalt ,,Umanitatea sadoveniană de la A la Z” (1977) e un dictionar de personaje sadoveniene, scriere de pionierat în întreaga noastră literatură, incluzând peste 3000 de nume, lucrare de un deosebit interes pentru toţi aceia care au tangenţă cu ampla opera în cauză. Ulterior l-am revăzut de mai multe ori. Odată era preocupat de un răspuns ferm într-o dispută despre Eminescu. Era intransigent. Apoi am auzit stupefiat că gorjeanul, omul de acţiune, confrate de căutări nu mai era. În ochii acestui oltean ager, cu stagii în Franţa şi în Germania , puteai citi bucurie, bunătate, dar şi hotărâre de nezdruncinat. A-l readuce imaginar printre noi, iată o modalitate pioasă de rememorare”(1995).
Devenind un valoros cadru universitar, cu o temeinică pregătire în domeniul literaturii şi cu o bogată experienţă didactică prof. univ. Pompliu Marcea va desfăşura o bogată activitate, la celebre universităţi, contribuind la cunoaşterea valorilor civilizaţiei şi culturii româneşti peste hotare.
Astfel perioada anilor 1970-1973, îl găsim pe Pompiliu Marcea, predând la Universităţile din Koln, Bonn, Aachen şi Dusseldorf din Germania. Unchiul meu mi-a spus că fiind în străinătate i s-a propus să se stabileasca cu familia şi să predea la universităţi din mai multe ţări precum Germania, Franţa, Canada dar nu a vrut să părăsească România spunând că are o misiune de îndeplinit în ţara sa, aceea de ridicare a gradului de pregătire a tineretului universitar şi a cadrelor didactice la nivel european. Îmi mai spunea că acolo eşti apreciat dacă mergi ca specialist sau să muncesti o periodă determinătă de timp, nu să le ocupi locurile de munca, locuinţe, terenuri etc. şi s-a bazat şi pe zicala ,,Fie pâinea cât de rea tot mai bună-n ţara mea”. Iată o dovadă clară de mare patriot. Unchiul meu venea în satul Colibaşi, la casa părintească, să-şi vadă mama, fraţii şi nepoţii de două ori pe an, în mod special de 15 august sau 8 septembrie, de ziua mamei sale. De câte ori venea cu familia, mergea şi la Blahniţa, unde le arăta fetei şi soţiei locurile de joacă, pe unde mergea cu animalele la pășunat când era copil şi unde se scălda. De fiecare dată intra în apă să prindă peşte fiind un artizan în acest domeniu. Ne spunea că este foarte ocupat şi regretă că nu poate să vină mai des sau să stea mai mult de două zile.
Când venea unchiul acasă era mare sărbătoare. Toţi, fraţi, nepoţi ne aşezam în jurul mesei şi asistam la discuţii.
Ne spunea că el ,,trăgea” şi câte 15 ore pe zi fără pauză în afara unei cafele, ,,fără nici o caznă, ba chiar cu un soi de voluptate”. Mai venea în trecere, cu colegii când aveau întâlnirea la Şcoala Normală ori când se desfăşurau examene de grad pentru profesori la Craiova, el fiind ani buni preşedintele comisiei de examinare pentru regiunea Oltenia si nu numai. În primavara anului 1975, in luna aprilie primeşte a 2-a şi cea mai grea lovitură, decesul mamei sale la vârsta de 72 de ani. Pierderea mamei i-a produs o mare suferinţă.
În perioada comunistă, odată cu adoptarea legilor de sistematizare rurală și nu numai, Pompiliu Marcea a dat dovadă de foarte mare curaj şi a înaintat mai multe memorii conducerii superioare de partid şi de stat, inclusiv lui Nicolae Ceauşescu prin care cerea încetarea demolării satelor românești, a monumentelor istorice şi a bisericilor, a cerut împroprietărirea ţăranilor cu pământ, s-a opus politicii demografice greşite, careia i-au căzut pradă mii de femei, s-a opus exportului masiv de produse alimentare, care a dus la anii de criză şi înfometare a poporului roman. A dorit eliminarea desfăşurării de munci agricole şi pe şantiere pentru elevi, studenţi şi militari, s-a opus cenzurii şi politicii editoriale greşite, a criticat abuzurile unor activişti politici şi demnitari de stat etc. Pot să spun că, satul lui, Colibaşi, care era propus pentru demolare în acea perioada, există şi astăzi datorită implicării lui Pompiliu Marcea.
În urma acestei acţiuni foarte riscante la vremea respectivă a reuşit să convingă autorităţile comuniste, satul său Colibaşi existând şi astăzi. El a continuat tot timpul a se interesa ce se întâmplă cu oamenii din sat pentru că ori de câte ori mergeam la Bucureşti, el mă întreba totdeauna, de la primul om din capătul satului până la ultimul din ultima casă despre familia lor, despre copii lor dacă mai cresc animale, dacă au servicii, acesta având o memorie fantastică, întrucât nu omitea pe nimeni.
O perioada de câţiva ani Pompiliu Marcea a fost Şeful Catedrei de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti precum şi prodecanul Facultăţii de Filoogie.
Pompiliu Marcea a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Într-o perioadă a fost propus să meargă ca director la Biblioteca română din S.U.A., Italia sau Austria, dar nu a primit girul Elenei Ceauşescu.
Unchiul meu îmi spunea că fiind la Paris, la invitaţia directorului Bibliotecii Naţionale a Franţei, printre temele abordate l-a întrebat de ce în România nu se găseşte nici un scriitor care sa alcătuiască un dicţionar de personaje. Sigur, nu i-a căzut bine întrebarea şi şi-a propus când se întoarce în ţară, va scrie un asemenea dicţionar.
Atunci s-a gândit la M. Sadoveanu spunându-mi că este cel mai ,,fecund“ scriitor român care, a scris peste 100 de cărţi. Şi uite aşa a apărut ,,Umanitatea sadoveniană de la A la Z”, lucrare de referinţă, prima de acest fel în literatura română.
Iată ce scria profesorul înainte de apariţia celei de-a 3-a cărţi despre Sadoveanu: ,,Trebuie să m-apuc de cartea a 3-a despre Sadoveanu spre a alcătui o trilogie critică ce va fi, după opera lui Eminescu de G. Călinescu, o opera unică în cultura română. Ar trebui să apară în 1979 pentru că, în anul 1980 la Centenarul naşterii scriitorului să se reediteze sub banderola sa într-un tom imens de 1500 de pagini. Mă încântă teribil această idee.”
Şi astfel apare cartea ,,Mihail Sadoveanu – 100 de ani de la naştere” editată în limbile engleză, germană şi franceză.
Perioada anilor 1980–1985 (anul decesului) a culminat cu dramaticele episoade în jurul volumului IX din ,,Opere complete” a lui Eminescu. Unchiul meu, mi-a spus că a intrat într-o luptă ,,pe viaţă şi pe moarte” cu şef rabinul Moses Rosen, care susţinea interzicerea apariţiei în librării şi trimiterea la topit a volumului. Atunci, unchiul meu împreună cu alţi colegi de breaslă au luat atitudine dură faţă de rabin şi au transmis mai multe răspunsuri autorităţilor statului pe linie literară, politică precum şi preşedintelui N. Ceauşescu.
Datorită implicaţilor cazului cat şi a ameninţărilor primite toţi s-au retras, spunându-i şi lui să facă acelaşi lucru. Mi-a spus, că a rămas singur şi le-a răspuns că nu va ceda şi va apăra poetul nostru naţional până în ultima clipă a vieţii. Ameninţat fiind şi el cu moartea în diferite moduri, pe stradă, telefonic sau cu bilete pe sub uşă, nu a dat înapoi, continuând lupta cu ,,cel mai puternic” om din România. Rabinul susţinea că Eminescu a fost antisemit şi din această cauză vroia interzicerea volumului care conţine poezii cu caracter antisemit. După lungi şi grele lupte volumul a apărut, dar se pare că preţul plătit a fost însăşi viaţa scriitorului. Toţi cei care s-au implicat în rezolvarea acestui caz, au decedat în condiţii suspecte. Astfel, rabinul consemnează ,,caracterul suspect al decesului profesorului şi scriitorului Pompiliu Marcea în cartea sa de memorii, lăsând să se înţeleagă că la mijloc a fost o pedeapsă divină. Pompiliu Marcea a fost găsit înecat în lacul Herăstrău, Ion Lotreanu, a fost găsit spânzurat iar Alexandru Oprea a fost găsit mort în baie”.
În anul 1983, în articolul ,,Cu foarfecele împotriva adevărului”, publicat în revista România Literară, Pompiliu Marcea dă un răspuns usturător unui anume critic rus Pimen Buianov care a scris un articol în revista ,,Literaturnaia Gazeta” intitulat ,,Cu pumnii împotriva istoriei”, împotriva trilogiei scriitorului român Dumitru Popescu, ,,Pumnul şi palma”, roman care aborda ficţional relatile româno- ruse, apărută la editura Eminescu în anii 1980-1981-1982. ,,Pimen Buianov, de a cărui activitate de critic – mărturisim – n-am auzit niciodată, reuşeşte o incalificabilă performanţă: el revarsă o cascadă de neadevăruri, invective şi etichetări denigratoare, de o gravitate excepţională, eludează cu desăvîrşire conţinutul de idei şi semnificaţiile romanului şi construieşte după bunul său plac, o imagine falsă, denaturată despre carte, pe care apoi, cu degetul ridicat în sus, mânios şi ameninţător, o combate înverşunat… Este profund reprobabil faptul că asemenea atacuri lipsite de responsabilitate şi onestitate elementară, de natura să împieteze asupra relaţiilor, atât de cordiale, principiale şi tovărăşeşti dintre scriitorii celor două ţări, au putut vedea lumina tiparului. În cea ce mă priveşte, am considerat totdeauna şi continui să cred cu tărie, că idealul nobil al literaturii este şi va rămîne acela de a sluji şi lumina adevărul vieţii, de a servi bunelor relaţii dintre oameni şi dintre popoare”. După ce a scris acest articol i-a spus soţiei sale că, dacă până acum nu s-a făcut remarcat în lume de acum încolo va fi cunoscut, şi, decât să mor în anonimat mai bine ,,mor c-un borcan de murături aruncat în cap de la balcon”. Într-un articol intitulat ,,POMPILU MARCEA – jertfă pe altarul culturii” dascălul său, profesorul Victor Andriţoiu, spunea: ,,… Şi i-a venit pieirea prea timpurie fiindcă a îndrăznit într-un articol să ia apărarea romanului ,,Pumnul şi palma”, scris de Dumitru Popescu, şi să înfrunte un critic literar din U.R.S.S. Mândria lui de profesor fusese rănită şi a luat atitudine, dând un răspuns vehement, întocmai ca T. Arghezi când a scris pamfletul ,,Baroane!”. Marcea a dat un răspuns usturător ca o palmă pe obraz, apărând literatura poporului roman. Îndrăzneala aceasta a plătit-o cu moartea. Marcea este un erou căzut la datorie şi merită să fie slăvit, fiindcă el rămâne o jertfă pe altarul culturii neamului românesc”(1995). Aceeaşi atitudine dură a luat față de aceleiaşi revistă la apariţia romanului ”Delirul” de Marin Preda, în anul 1975.
Constantin Preda într-un articol ce se intitulează” Misterioasa moarte a lui Marin Preda spune: ”Elena Ceauşescu a hotărât ca întreaga cercetare, la faţă locului, să se desfăşoare în secret, sporind nota de mister şi făcând ca dispariţia autorului ”Moromeţilor” să fie una suspectă, la fel ca şi morţile scriitorilor Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Pompiliu Marcea, Marin Sorescu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Ion Lotreanu, Gabriela Negreanu, Ion Stratan”. Cu trei zile înainte de deces l-am vizitat pe unchiul meu împreună cu soţia la Bucureşti. Am stat la masă şi am discutat câteva ore şi mi-a dezvăluit proiectele pe care le avea pentru viitor. Mi-a spus că a scăpat de griji, Corina, este studentă în anul II la medicină, că este la vârsta la care poate să creeze și dea noi capodopere culturii române în mod special criticii şi istoriei literare. Pompiliu Marcea mi-a spus ca a scris şi un roman ”Pacient în Galapagos” dar cenzura a condiţionat publicarea lui de renunţarea la cateva zeci de pagini care viza regimul de atunci şi în care nu era elogiat ”Geniul Carpaţilor”. A refuzat categoric acest compromis şi mi-a spus că o să se schimbe regimul, n-o să mai dureze mult şi-l va putea publica, dacă nu are destui prieteni şi cunoştinţe in străinătate pentru a fi publicat în afara ţării.” Acum, la aproape 40 de ani de la moartea sa romanul o sa vada lumina tiparului si v-a fi publicat cât de curând.
La data de 27 martie 1985, unchiul meu care trebuia să fie prezent la universitate la cursuri, este găsit mort la orele 11,20, fiind asasinat la vârsta de 56 de ani, plutind în apa lacului Herăstrău cu lovituri puternice la cap şi tăieturi în podul palmei. Astfel, se pune capăt tuturor dorinţelor şi speranţelor, proiectelor de viitor pe care vroia să le ducă la bun sfârşit.
(va urma)
Ion Marcea
